de Albino Luciani, cardinal, Patriarh de Veneția
Textul este publicat în Opera omnia, vol. 8, pag. 139-140.
Albino Luciani împreună cu familia, după alegerea sa ca papă
Familia educă familia. „Este o școală de umanitate, cea mai completă și cea mai bogată”. În ea „diferite generații se întâlnesc și se ajută reciproc pentru a ajunge la o mai mare înțelepciune omenească”.
Pius al XII-lea scria: „Ceea ce îl formează pe copil nu este învățătura orală mai mult sau mai puțin sistematică, ci mai ales atmosfera din familie, prezenţa şi comportamentul părinţilor, al fraţilor, al surorilor”. Au puțini frați? Abilitățile lor sociale se vor dezvolta puțin mai greu. Sunt, în schimb, numeroși? Trebuie atenție pentru a fi satisfăcută nevoia de afecțiune a fiecărui fiu în parte! Dar mai important decât numărul este caracterul rudelor. Există un conflict continuu cu alte familii? Iar acest conflict este alimentat de discursuri pline de ură și de animozitate? Se întrezăresc fii puși pe ceartă și răzbunători!
Chestiunile politice și sindicale sunt discutate cu prea multă pasiune? Mai bine ar fi să se lase aceste chestiuni pentru altă dată și altă circumstanță. Familia are nevoie de pauze de pace și destindere; ar trebui ca toți să se poată bucura în liniște de ceasul apusului, de seara de sâmbătă, de duminica liberă, și să învețe să-i privească pe ceilalți cu simpatie. Domnește în casă „disciplina nuielei”, severă și inflexibilă? Nu ar fi un climat ideal pentru copiii care au foame și sete – cum ar spune Vittorino da Feltre – de o „casă plină de bucurie”.
Climatul potrivit este format din sute de alte lucruri: din dacă și cum ne rugăm; din cum ne salutăm unii pe alții și cum ne comportăm la masă; din cum sărbătorim zilele onomastice și pe cele de naștere; din cum îi cinstim pe cei decedați, pe profesori, pe preoți; din sărutul de noapte bună. Lista ar putea continua: limbajul folosit în casă este unul decent sau unul vulgar? Îndatoririle de zi cu zi sunt îndeplinite cu seriozitate? Există un timp pentru joaca celor mici, pentru distracția tinerilor și a adulților? Greutățile zilnice sunt suportate cu resemnare creștină? Cum e amenajată casa? Totul e doar o demonstrație de bunăstare și de lux? Totul are doar o funcție utilitară? Sau poate că prin mobilier, cărți, reviste se întrezărește sufletul ales și religios al stăpânilor casei?
Fiecare dintre elementele amintite acționează zi după zi, an după an. Nu fără a lăsa un semn și fără a marca sufletele; nu fără a influența un întreg destin. Mă gândesc la Tereza din Lisieux care, în Carmel, simțea încă nostalgia și influența nobilă a frumoaselor duminici petrecute în familie. Mă gândesc la fiul lui Darwin, care îi spunea tatălui: Tată, „Tată, îți mai dau patru șilingi dacă îți lași treaba și vii să te mai joci cu mine și cu frații mei”. Într-atât acest om mare știa să se facă mic cu copiii săi. Mă gândesc la soțul care își petrece după-amiaza de duminică jucând popice sau cărți; nu e nimic rău în asta, dar s-a întrebat mai întâi: „M-am îngrijit ca și soția mea să aibă parte de puțină odihnă duminicală?”.
O familie poate educa alte familii. Vă amintiți de Lucia în casa croitorului din romanul lui Manzoni? Imediat după ce este eliberată din mâinile „Celui-fără-nume”, este acolo, la masă, complet confuză și intimidată. Croitorul vorbește. Vorbește despre ceremoniile văzute la căsătorie; rezumă predica ținută de cardinal, întrerupându-i pe fiii săi, și ei entuziaști; dar, mai ales, vrea să pună în practică predica auzită şi îi trimite o donaţie generoasă şi delicată vecinei văduve.
„Luciei – spune Manzoni – i s-au înroșit ochii și inima i-a fost cuprinsă de o tandrețe tămăduitoare”. Se întâmplă și acum astfel de lucruri. Logodnici, tineri soți, privind spre alte familii, găsesc adesea un model de comportament și un ajutor pentru dificultățile lor. „I-am spus soțului meu: tu te-ai însurat cu mine sau cu maică-ta?”, îmi spunea printre lacrimi o doamnă, care avea mari greutăți din pricina soacrei, față de care soțul era în continuare atașat ca un copul. „Doamnă, într-un fel, aveți dreptate; dar ce vreți să faceți? Să sporiți și mai mult dificultățile actuale? O cunoașteți pe doamna X? Da? Și nu vi se pare că e într-o situație mai dificilă decât a dumneavoastră? Găsește în casă o soacră sănătoasă-tun, dar care puțin câte puțin devine victima unei paralizii aproape complete. Iar nora trebuie să o facă pe infirmiera: o îmbracă, o spală, o piaptănă, o schimbă, o așază în pat, și asta deja de câțiva ani. Și este aproape întotdeauna senină, mulțumită. Ea pare să se fi căsătorit la propriu cu soacra, nu cu soțul. Încercați și dumneavoastră să vă căsătoriți, măcar puțin, cu propria soacră!”.
Uneori, exemplul bun îl primim și invers. Unele cazuri tipice sau clasice constituie un îndemn, un fel de sperietoare înfipte ici și colo. „Vreți să pățiți ca perechea cutare? sau ca cealaltă?”. „Vrei să fii în sat noul Beppaccio, acela care cu lovituri de băț scutura puricii de pe spinarea Carolinei lui?”. „Vreți să sfârșiți ca perechea zero care nu a vrut să aibă copii, întâi pentru un motiv, apoi pentru altul, și în final a trebuit să se mulțumească să adopte un cățeluș pechinez, cu care doamna e văzută în fiecare seară plimbându-se cu o afecțiune maternă, spre amuzamentul celor din jur?”.
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
