de Albino Luciani, episcop de Vittorio Veneto
Text apărut pe site-ul cotidianului catolic italian Avvenire, pe 1 august 2019, cu o introducere semnată de Stefania Falasca, membră a Postulaturii Cauzei de canonizare a Papei Luciani.
Primul lucru pe care Albino Luciani l-a făcut ca episcop de Vittorio Veneto, în seara din 9 noiembrie 1958, a fost să-l viziteze pe un paroh care suferise un infarct. Astfel și-a început episcopatul, vizitând un preot bolnav. În dieceză s-a îngrijit imediat să cunoască personal clerul, dovedind respect pentru talentele fiecăruia, primindu-i adesea la episcopie și încurajând audiențele. Nu era greu să te apropii de el. Nu cerea niciodată informații despre preoți de la secretarul său. Avea o memorie foarte bună și-și amintea bine chipul și îndatoririle fiecăruia, și chiar detalii despre familia lor. Ultimul secretar al său de la Vittorio Veneto, părintele Francesco Taffarel, își amintește că erau destul de mulți cei care apelau la îndrumarea sa spirituală. Astfel punea în practică recomandarea pe care o primise de la Papa Ioan al XXIII-lea, aceea de a fi «hospitalis et benignus» [ospitalier și amabil – n. trad.]. În iulie 1966 a publicat un amplu material despre «Preotul diecezan în lumina Conciliului Vatican II», în care insistă mult pe colaborarea dintre preoți și episcop, pe faptul că preotul trebuie să fie apropiat de credincioși, că trebuie «să-i întâlnească, să-i slujească pe oameni», să fie «la dispoziția oamenilor în toate momentele» și «să se jertfească pe sine pentru ceilalţi». Ca mărturie stă şi această omilie inedită, pe care o redăm aici, rostită de Luciani pe 29 iunie 1968 la hirotonirea părintelui Giuseppe Nadal din Vittorio Veneto. Aceasta va fi reascultată de pe înregistrarea originală, cu ocazia reuniunii de la Canale d’Agordo pentru deschiderea publică a Casei sale părinteşti, pe 2 august. (Stefania Falasca)
Albino Luciani, tânăr episcop
Ceremonii ca aceasta se fac, de obicei, în Catedrală, dar, Parohia Santa Maria del Piave a fost atât de grozavă şi a făcut eforturi atât de vrednice de laudă şi de încuviinţare, ridicând această biserică care este aproape ca o Catedrală. Episcopul este foarte mulţumit să facă aici hirotonirea părintelui Giuseppe.
Primul meu gând se îndreaptă spre părinţii lui: spre mama – tatăl sărmanul este decedat, îl vom aminti împreună, Episcopul şi fiul său, la Sfânta Liturghie –, fraţii lui, familia; pentru că, dragii mei credincioşi, sincer, eu aş considera că nu mi-aş face datoria dacă, hirotonind un preot, nu m-aş gândi, mai înainte, la toate sacrificiile pe care familia lui le-a făcut pentru el. În primul rând, l-a pus la dispoziţia Domnului. Un scriitor francez a spus: «Sunt mame care au o inimă ‘sacerdotală’ şi o sădesc în fiii lor». Mama mea nu mi-a spus niciodată să mă fac preot, dar era atât de bună, îl iubea atât de mult pe Domnul încât, în contact cu ea, eu am apucat în mod firesc pe această cale [a preoției]; aveam impresia că nu exista altă cale pentru mine. Pe lângă un ambient religios, familiile trebuie să facă și sacrificii timp de mai mulți ani. Sunt sigur că familiile preoţilor nu regretă că au făcut aceste sacrificii. Şi nici preoţii, dacă sunt fideli vocaţiei lor şi harului Domnului, nu vor regreta ceea ce au făcut, acceptând aceste puteri sublime. Puteri care comportă poveri, sacrificii, şi mai ales spirit de mare dăruire. Sper cu adevărat că Domnul îl va ajuta pe noul preot şi-l va face să fie dăruit poporului credincios, capabil să slujească. Aţi auzit că se spune ‘miniştrii lui Dumnezeu’, miniştri înseamnă ‘slujitori’, slujitori ai lui Dumnezeu şi slujtori ai poporului credincios. Un preot este bun atunci când îi slujeşte pe ceilalţi. Dacă se slujeşte pe sine, nu e în regulă. Un preot sfânt a spus odată: «Preotul trebuie să fie pâine, trebuie să se lase mâncat de oameni, trebuie să fie la dispoziţia oamenilor în toate momentele».
Preotul a renunţat la o familie proprie pentru a fi la dispoziţia celorlalte familii. Unii spun că preoții nu se căsătoresc pentru că Biserica nu apreciază căsătoria, se teme să pună căsătoria alături de aceste lucruri sfinte. Nu este adevărat, nu e adevărat! Sfântul Petru era căsătorit. Noi considerăm în schimb că familia este ceva sublim și măreț și, tocmai de aceea, dacă cineva e tată de familie are îndeajuns pentru a-și face datoria: fii de educat, fii de crescut…: este ocupat pe deplin cu familia sa. Este prea măreaţă familia pentru ca cineva să fie cu familia şi să aibă şi o îndatorire atât de mare cum este preoţia: ori una, ori alta.
Deci, repet, preotul să fie slujitorul tuturor: aceasta este îndatorirea sa specială, de a sluji. Iar poporul credincios ştie să înţeleagă, şi vede dacă preotul este cu adevărat un slujitor care se jertfeşte pe sine pentru ceilalţi. Atunci spune «Avem un preot bun!». Atunci poporul credincios este cu adevărat mulţumit.
În timpul ritului hirotonirii am spus că acest preot va citi Biblia: bine! Trebuie ca ceea ce a citit să şi creadă, apoi; trebuie ca ceea ce crede să le predice oamenilor; trebuie ca ceea ce le predică oamenilor să facă el mai întâi. Prima misiune a preotului este aceea de a predica Cuvântul lui Dumnezeu, un cuvânt care mai întâi trebuie trăit. Eu nu pot să le spun celorlalţi să fie buni dacă nu sunt eu mai întâi bun. Dacă aţi şti ce ruşine e, uneori, şi pentru Episcop, să se prezinte în faţa oamenilor şi să le spună Fiţi buni! dacă eu nu sunt bun, dacă nu m-am străduit îndeajuns! Ar fi foarte frumos dacă eu, înainte de a le predica celorlalţi, am făcut ceea ce le cer lor să facă. Nu e posibil întotdeauna, trebuie să vă mulţumiţi cu strădania; avem şi noi temperamentul nostru, slăbiciunea noastră. Dar preotul, dacă vrea să fie preot, să nu se prezinte să le predice celorlalţi dacă mai înainte nu a încercat, cel puţin, din toate puterile, să facă ceea ce el le cere celorlalți să facă. Iar apoi sunt sacramentele, spovada, Sfânta Liturghie celebrată. E și păstorirea. Eu le spun preoților mei: «Iubiți frați, oamenii trebuie tratați bine; dacă este adevărat că suntem slujitori, trebuie să ne purtăm bine cu oamenii». Nu e suficient să ne dedicăm oamenilor, trebuie să fim amabili cu oamenii, chiar dacă, uneori, e dificil. Sfântul Francisc de Sales spunea: «Noi trebuie să fim oarecum ca mamele. Uneori mama alăptează, iar bebelușul o mușcă de sân; dar mama continuă să-l alăpteze».
La fel trebuie să fie și preotul. Uneori ne străduim să facem binele și nu primim întotdeauna recunoștința cuvenită, dar nu trebuie să trudim pentru recunoştinţă. Domnul ne așteaptă ca să vadă dacă, în ciuda a toate, suntem în stare să continuăm să facem un bine cât de mic pentru oameni.
Eu îi doresc cu adevărat noului preot să fie cuprins de aceste sentimente, să fie un nou membru preţios al diecezei, să poată înfăptui mult bine pentru oameni, pentru că nu e hirotonit pentru mine, ci pentru voi. Ca ajutor pentru Episcop, desigur, dar nici Episcopul nu e episcop pentru sine, ci pentru ceilalți. Cu această nouă hirotonire am dobândit o comoară pentru poporul credincios, pentru dieceza noastră. Domnul să ne-o păzească și să facă așa încât să putem avea mereu o comunitate de preoți cu adevărat sfinți, cu adevărat slujitori ai poporului lui Dumnezeu.
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
