Ceea ce vă spun vi se va părea probabil ceva nou, dar vă asigur că este la fel de vechi ca și creștinismul: suntem chemați să fim adevărați sfinți.
Careva își va zice: «Stai să vezi că acum episcopul se adresează seminariștilor, care stau în fața lui în primele bănci! Sau, poate că le va vorbi surorilor, care sunt împrăștiate prin catedrală!».
Nu, vorbesc pentru toți. Pe toți Domnul ne invită și ne obligă la sfințenie. «Dar eu sunt căsătorit!», va spune careva. «Și cei căsătoriți sunt chemați la sfințenie». Sfântul Ludovic al IX-lea era căsătorit și rege, Sfânta Elisabeta a Ungariei, Sfânta Margareta a Scoției erau căsătorite și regine. Căsătoria a fost ridicată de Cristos la demnitatea de sacrament tocmai în acest scop: ca să nu fie zid, piedică, ci treaptă pe scara sfințeniei și ajutor pentru sfințirea soților. Atunci când Frederic Ozanam s-a căsătorit, Lacordaire a comentat: «A căzut și el în capcană!». Dar Pius al IX-lea i-a spus lui Lacordaire: «Dragă părinte, auzisem mereu spunându-se că Cristos a instituit șapte sacramente. Dumneavoastră, în schimb, umblați spunând că a instituit șase sacramente și o capcană!».
Sfinții provin din toate ungherele lumii: Sfântul Alois de Gonzaga, Sfântul Venceslau, Sfântul Canuto, Sfântul Eduard – din curțile regale și princiare; Sfânta Zita și Sfânta Gemma Galgani – din bucătăriile pe care le conduceau ca slujnice; Sfântul Sebastian, Sfântul Martin – din armată; Sfântul Isidor și Sfânta Maria Goretti – de pe câmpuri. Chiar și comercianții au sfinții lor, cum e Sfântul Homobonus din Cremona. Și chiar și avocații! Despre Sfântul Ivo, de fapt, a circulat în Evul Mediu o strofă amuzantă:
«Sfântul Ivo era breton,
avocat și nu tâlhar,
lucru rar și aproape incredibil!».
Am spus că nu este vorba de o simplă invitație, ci de o obligație. Dumnezeu s-o fi gândit cam așa: «Leneși și greoi cum sunt, ăia nu se vor decide niciodată; nici măcar pentru a profita de comori; nici măcar pentru a fi mari și bogați spiritual! Trebuie să le impun și să-i oblig! Sunt pe jumătate surzi și orbi; au nevoie de tunete și fulgere!». Și a obligat, a tunat și fulgerat.
Și, pe de altă parte, cine este Dumnezeu? Cineva care valorează infinit mai mult decât toate comorile, decât toate lumile puse laolaltă. Ce impresie ar fi făcut dacă ar fi spus: «Iubiți-vă numai un pic»? Nu, a zis cu autoritate, a spus unicul lucru pe care trebuia să-l spună: «Mă vei iubi din toată inima ta, din toate puterile tale, din tot sufletul tău!». Și a pretins – ar spune unii azi – o «alegere responsabilă și ireversibilă»: «Pentru oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă pe oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu, cel din ceruri» (Mt 10,32-33). Și a continuat: «Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine» (Mt 10,37).
Așadar, vrea să fie iubit din toată inima și mai presus de orice, și cine face acest lucru este deja sfânt.
* Fragment din omilia ținută de Albino Luciani pe 6 ianuarie 1962, pe când era Episcop de Vittorio Veneto. © Traducere în limba română – Cristina Grigore .
