de Albino Luciani
Text publicat în „Opera Omnia”, vol. 7, pag. 83-85, și în revista italiană „Humilitas”, Anul XXIII, aprilie 2006, nr. 2.
Acum câteva minute, prin cuvintele liturgiei, m-am rugat astfel, în numele vostru: „Doamne Isuse… fă să adorăm cu vie credinţă sfântul mister al trupului şi sângelui tău”. „Cu vie credință”. Ce înseamnă asta? Ne explică Conciliul: să nu asistăm la liturgia euharistică asemenea unor spectatori dezinteresaţi şi muţi, ci să participăm în mod conştient, cu pietate, în mod activ”.
În mod conștient
Da. Pare pâine, pare vin; în schimb, sub chipul lor, într-un mod inefabil, sunt trupul şi sângele Domnului. Privind, atingând, gustând, aproape că ne întoarcem înapoi: la credinţă ajungem numai după ce am auzit şi acceptat cuvintele lui Cristos: „Acesta este trupul meu… acesta este sângele meu”. Vorbind, însă, Cristos a continuat: „Trupul meu… dat ca jertfă pentru voi; sângele meu… vărsat pentru voi pentru iertarea păcatelor”. Cristos, de fapt, nu este doar un eliberator oarecare; este victima voluntară, care s-a oferit în mod liber pentru Pătimire. El i-a spus Tatălui: „Oamenii, frații mei, nu sunt capabili să-ți ofere cinstirea demnă de tine și o cuvenită reparație a păcatelor pe care le-au săvârșit: mă pun eu de partea lor, în fruntea lor. Şi vreau ca jertfa mea să fie repetată de-a lungul secolelor, pentru ca toţi să se poată uni acestei jertfe, aşteptând a doua mea venire vizibilă şi triumfătoare”. De acest lucru suntem conștienți în această seară, la fiecare Liturghie, mereu.
Cu pietate
Este al doilea termen al Conciliului. Cum îl punem în practică? După exemplul Maicii Sfinte, care – conform aceluiași Conciliu – la picioarele crucii, „s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimțind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea”. Dacă e adevărat că la Liturghie este repetată jertfa ultimei cine și a crucii, cu puținul nostru trebuie să ne oferim împreună cu Cristos. Autorul cărții Imitațiunea lui Cristos, îl face pe Cristos să ne vorbească astfel: „…și tu trebuie să mi te oferi de bună voie la Sfânta Liturghie… din adâncul inimii, din toate puterile sufletului tău. Tot ce mi-ai da, în afară de tine, mă priveşte prea puţin: nu vreau darul tău, ci pe tine însuţi”. Dar nu e de ajuns: Liturghia e în întregime semn și motiv de unire; participarea la ea cu sentimente de indiferență, ba mai rău, de aversiune față de aproapele, plecarea de la Liturghie fără a trage vreun folos de iubire, de iertare, de ajutor, ar fi o deviațiune în loc de devoţiune, o impietate în loc de pietate.
În mod activ
Este al treilea termen. După Conciliu, este incontestabil progresul făcut de credincioşi în a considera Liturghia ca o dramă, în care fiecare desfăşoară un rol propriu, activ: unii sunt lectori, alții cântă din gură, alții cântă la instrument, unii recită la microfon invocaţiile de la rugăciunea credincioşilor, alții duc ofranda la altar, unii răspund în cor la îndemnurile celebrantului. Ar fi un rezultat slăbuț, însă, dacă totul s-ar opri aici! Dacă nu ar exista și o activitate spirituală internă, care să ne permită să plecăm de la Liturghie schimbați, reînnoiți, mai buni. În timpul Liturghiei – spune Imitațiunea – „căieşte-te şi plângi pentru că eşti încă atât de mult legat de trup şi de pământul acesta… atât de uşor aplecat spre risipire în afară; atât de lăsător faţă de cele lăuntrice… cu ochii şi urechile atât de dornice de noutăţi şi lucruri frumoase, atât de puţin iubitor al celor smerite şi mici… atât de râvnitor la avere multă; atât de strâns şi zgârcit când vine vorba să dai de la tine; ţinând atât de straşnic la ale tale… atât de plin de bune hotărâri, pe care însă atât de rar le aduci la îndeplinire”.
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
