de Albino Luciani, cardinal și Patriarh de Veneția
Textul* este un articol apărut în septembrie 1976 în săptămânalul „Gente Veneta”, al Patriarhiei Veneției, cu ocazia aniversării a 750 de ani de la moartea Sfântului Francisc de Assisi.
Epoca lui Francisc de Assisi este definită de Daniel Rops „secolul catedralelor și al cruciadelor”. Un secol de splendoare la prima vedere; însă, în spatele fațadei, câte întâmplări și situații dureroase! Papii au urmat unul după altul prea repede: cinci în doar șaisprezece ani (1182-1198); Lucius al III-lea a trebuit să fugă din Roma, iar Urban al III-lea și Grigore al VIII-lea nu s-au putut întoarce acolo. Împărații Frederic Barbarossa, Henric al VI-lea și Frederic al II-lea au dus o luptă continuă împotriva papalității. Hoardele lui Genghis Khan au invadat Asia, făcând să tremure întreaga Europă. Saladin le-a răpit creștinilor Ierusalimul. Orașele s-au luptat între ele; chiar și Francisc, în tinerețe, a participat la războiul dintre Assisi și Perugia.
Papa Inocențiu al III-lea, cu o mână cam dură, a restabilit o oarecare ordine în lumea creștină: cu toate acestea, atunci când a aruncat asupra regatului Franței interdictul pentru a-l determina pe acel rege să o reprimească pe soția legitimă pe care o repudiase, s-a trezit că majoritatea episcopilor francezi s-au aliat cu regele împotriva papei. La rândul lor, chiar și episcopii, din păcate puternici din punct de vedere politic, au fost hărțuiți de burghezie, deși aceasta se angajase cu mult zel în ridicarea splendidelor catedrale. Numeroase erori au pus în pericol curăția credinței. Traducerile lui Aristotel, condimentate cu sosul panteist al lui Averroes, s-au înmulțit; Gioacchino da Fiore, profețind apropierea „epocii” Duhului, a provocat mișcarea anarhică și carismatică a „frățiorilor”; Pietro Valdo a dat naștere „săracilor din Lyon”, oameni de ispravă atunci când trăiesc o sărăcie exemplară, eretici atunci când pretind că toată sfințenia constă doar în a fi săraci și când afirmă că toți sunt preoți și depozitari ai Duhului în aceeași măsură; albigensienii au răspândit idei religioase și sociale extrem de periculoase și s-au constituit într-o biserică separată cu proprii lor episcopi, provocând o represiune exagerată dinspre partea catolică.
În acest context se înscrie, prin viața și mesajul său, Francisc [de Assisi – n. trad.]. Un contestatar în mijlocul unei societăți și al unei Biserici aflate atât de mult în greșeală? Da, dar unul care se contesta pe sine însuși, nu pe ceilalți. Mergând odată împreună cu fratele Leon, zis „oița lui Dumnezeu” datorită naivității sale, și neavând la îndemână Cartea Psalmilor, cu un spirit „creativ”, Francisc încearcă să improvizeze un psalm propriu. „Vom recita alternând versetele”, îi spune confratelui său, „eu voi spune: «O, frate Francisc, ai făcut greșeli atât de grave încât meriți doar iadul!». Tu vei răspunde: «E chiar așa: meriți să ajungi în străfundurile iadului»”. Și încep. Leon este cel mai ascultător dintre frați, este docil ca un copil, e gata să spună antifona învățată, dar nu reușește: neadevărul îi rămâne în gât, iar buzele, în schimb, rostesc: „O, frate Francisc, Dumnezeu, prin tine, va face atâta bine încât vei ajunge în rai”.
Întristat, Francisc spune: „Fii mai atent, o luăm de la capăt”. Și o iau de la capăt de multe ori, dar de fiecare dată se ajunge la același eșec: cu cât Francisc se umilește mai mult, cu atât confratele său îl laudă mai mult: „Nu pot spune altfel, Dumnezeu este cel care mă face să vorbesc așa”, încheie bietul frate Leon.
În sintonie cu acest spirit pașnic, umil și blând, e tot ce urmează.
Se poartă războaie, iar Francisc spune: „Pace și bine”. Le prescrie confraților săi: „Oricine vine la frații minori, fie el prieten ori dușman, hoț sau jefuit, să fie primit cu bunătate”.
Există oameni însetați de putere; el renunță la tot pentru împărăția lui Dumnezeu și prescrie ca frații săi să se numească și să se considere „frați minori”.
Ereticii răspândesc scrieri noi, el, în schimb, recomandă: Evanghelia în întregime și sine glossa.
Există putere temporală a papilor; el nu o atacă. Sunt mulți prelați vicioși; el nu le denunță viciile. Dimpotrivă; în episcopi și preoți, chiar și în cei păcătoși, el îl vede pe Fiul lui Dumnezeu; numește Biserica Romană „mama noastră” și prescrie ca frații săi, mai ales superiorii, „să făgăduiască respect și ascultare domnului papă și Bisericii Romane”.
Oamenii pretind o viață cu adevărat creștină. „Dar o viață sfântă se trăiește numai imitându-l pe Isus”, spune Francisc, și se străduiește să devină o copie a Domnului. Acesta era mesajul lui Francisc pentru epoca lui.
Dar e valabil și pentru timpurile noastre. Și astăzi, societatea are impresia că se află pe marginea unei prăpăstii. Biserica se confruntă astăzi cu un ateism în expansiune, cu erori multiple, al căror exponent cel mai mare este lupta de clasă botezată și mitizată, cu experimentări imprudente și nesăbuite, cu un apel continuu la carismă recunoscută tuturor, cu excepția papei și a episcopilor, a căror autoritate este respinsă chiar și de câte un episcop.
Mulți se întreabă: de unde va veni remediul? Sfântul Francisc răspunde: „De la sfinți: de la creștini care, urmând exemplul meu, să se străduiască să reproducă în ei înșiși viața lui Cristos, să trăiască în iubire față de Dumnezeu și de aproapele, în smerenie și în spirit de sărăcie”.
Incredibil, dar chiar Lenin a spus: „Pentru a salva Rusia, ar fi fost nevoie de zece Francisc de Assisi”.
Să înmulțim sfinții; întreaga lume va fi salvată.
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
