Interviu acordat pe 1 februarie 2022, la Radio Maria România, de Cristina Grigore, traducătoarea volumului „Illustrissimi. Scrisorile patriarhului”, de Albino Luciani (Ed. Serafica 2021), în cadrul emisiunii „Lumea la timpul prezent”, moderată de Pr. Claudiu Ardelean.
Claudiu Ardelean: Anul acesta, în septembrie, va fi beatificat Ioan Paul I, Papa Luciani, pontiful cu surâsul lui Dumnezeu, papa surâzător și blând, pontiful cu un pontificat scurt, de o lună de zile, în jurul căruia au planat atunci numeroase teorii și mistere, pentru că oamenilor le plac dubiile și conspirațiile. Să vedem partea bună, și poate chiar și adevărată: Albino Luciani va fi deci beatificat și, în așteptarea momentului, putem răsfoi, de săptămâna trecută, cartea „Illustrissimi”, apărută la Editura Serafica, în traducerea Cristinei Grigore, jurnalist catolic, corespondent al Agenției Sir și, care are o afinitate spirituală aparte față de Papa Ioan Paul I. Cristina Grigore se ocupă și de un site dedicat, în limba română: papaluciani.ro, site ce are ca scop de a promova figura pontifului – cum spuneam – surâzător.
Lăudat să fie Isus! Bună dimineața, Cristina Grigore. Mulțumim mult pentru prezența în program.
Cristina Grigore: Bună dimineața, Claudiu. Mulțumesc pentru invitație.
CA: De unde ai interesul acesta pentru a te dedica studiului și promovării vieții lui Ioan Paul I?
CG: Sincer? Nu știu. Pentru că nu am avut niciodată un sfânt sau un autor preferat; mi-au plăcut, desigur, unii mai mult ca alții, dar nu într-atât încât să alerg îndeosebi la mijlocirea unui anumit sfânt sau să citesc toate scrierile unui autor. Însă Luciani m-a fascinat din prima clipă în care am început să-l cunosc, citind din scrierile lui, acum 6 ani, și mă fascinează în continuare. E ca atunci când descoperi o comoară și nu te duci să o ascunzi, să o îngropi, ci le-o arăți și celorlalți și o împarți cu ei.
CA: Probabil pentru că era pontiful surâzător, iar ție, probabil, Cristina, îți plac sfinții care râd. Cristina Grigore este și autoarea volumului „Cu zâmbetul în suflet”… Sfinți care râd și îi fac și pe alții să râdă. Ce fel de om era Ioan Paul I?
CG: Pentru Luciani cred că se potrivește foarte bine sintagma „aparențele înșeală”. Pentru că el părea simplu în modul lui de a predica, dar nu era simplist. Vorbea mereu pe înțelesul oamenilor, dar avea o deosebită cunoaștere teologică și o bogată cultură generală. Când era seminarist, de exemplu, a scris un articol, pentru revista seminarului, iar profesorul care conducea revista i-a spus că a scris foarte frumos și corect, dar că trebuia să țină cont că articolul trebuia să fie înțeles și de cea mai simplă bătrână din sat. Luciani a rescris atunci articolul și i-a fost învățătură pentru toată viața acest îndemn. A vorbit mereu pe înțelesul celor cărora li se adresa.
Apoi, nu căuta măriri lumești. Când era episcop, de exemplu, umbla fără însemnele episcopale: era îmbrăcat ca un simplu preot, cu crucea pectorală în buzunar, și își punea crucea, inelul și brâul numai când era nevoie. Când a fost papă, a refuzat să fie purtat pe umeri cu jilțul papal și a străbătut aula de la audiența generală pe picioarele lui. Ulterior a acceptat să folosească jilțul doar pentru că i s-a spus că nu este văzut de oameni, dacă merge pe jos. Și, deci, a acceptat doar ca pe un bine făcut altora, nu pentru a atrage atenția asupra lui.
Era total dezlipit de bunurile lumești. În 1976, când era Patriarh de Veneția, Părinții din Congregația lui don Orione aveau mari probleme financiare și riscau să li se închidă Institutul în care îngrijeau și adăposteau sute de copii nevoiași. Suma datorată era foarte mare. Și atunci, Luciani a vândut la licitație inelul episcopal și crucea pectorală pe care le primise de la Ioan al XXIII-lea, precum și crucea pectorală primită de la Paul al VI-lea, și, cu o scrisoare, adresată tuturor preoților din Patriarhia Veneției, îi îndemna pe clerici să vândă la licitație toate lucrările de valoare din parohii, pentru a salva copiii din institutul orionin.
Era și un om rezervat și încerca să nu deranjeze. Și, oarecum, asta s-a întâmplat și în seara în care a murit, pentru că s-a simțit rău la cină, a semnalat că are dureri în piept, dar când cei prezenți au vrut să cheme medicul a refuzat. Ca să nu deranjeze. A considerat că e ceva trecător și nu a dat importanță.
Însă, cred că ceea ce l-a caracterizat într-un mod deosebit a fost umilința: el a fost mereu conștient că darurile pe care le are și tot binele săvârșit nu vin de la el, ci de la Dumnezeu. Și spunea adesea: „Lui Dumnezeu îi place uneori să scrie lucrurile mărețe nu în bronz sau în marmură, ci pur și simplu în praf, pentru ca, dacă scrisul rămâne intact și neîmprăștiat de vânt, să fie clar că meritul este în întregime și numai al lui Dumnezeu”. Și, de altfel, și moto-ul lui episcopal – pe care l-a păstrat și în timpul pontificatului – a fost „humilitas”, umilință. Iată, un singur cuvânt, dar din care el a făcut esența vieții și slujirii sale, treapta pe care a așezat tot apostolatul său și care, acum, îl ridică la cinstea altarelor.
CA: Îmi aduc aminte de un film despre viața lui Albino Luciani. L-am văzut pe vremea când eram copi-adolescent, deci acum vreo 250 de ani, și îmi amintesc faza din filmul respectiv în care Albino Luciani o cunoștea, parcă, pe Sr. Lucia, sau Sr. Lucia l-o fi chemat într-o vizită… filmul acum este film. Și Sr. Lucia îi va spune: „Sfinte Părinte”. Și el încă nu era pontif. Îi spunea: „Veți fi papă”. El se considera nevrednic, și nu putea să vadă posibil un astfel de drum sau o astfel de misiune pentru el. Această imagine mi-a venit în minte atunci când mi-ai vorbit despre simplitatea și, totodată, despre smerenia sa. Cum ajunge el papă? Care sunt principalele opriri în biografie, pe care le-am putea observa în toată evoluția sa?
CG: Albino Luciani s-a născut pe 17 octombrie 1912, într-un sat din nordul Italiei, într-o familie de oameni simpli. Tatăl lui, Giovanni Luciani muncea în străinătate, deci era emigrant, iar mama, Bortola Tancon, avea grijă de copii. La 12 ani, Luciani a intrat în seminarul mic, iar la 23 de ani a fost hirotonit preot. A fost vicar parohial, vicerector al seminarului diecezan, vicar general al diecezei. A obținut masterul în teologie la Univ. Gregoriana din Roma, iar la 46 de ani a fost consacrat episcop de Vittorio Veneto de Papa Ioan al XXIII-lea în Bazilica Sf. Petru din Roma. Papa Paul al VI-lea l-a numit Patriarh de Veneția în 1969 și l-a creat cardinal în 1973. Timp de trei ani a fost și vicepreședinte al Conferinței episcopale italiene și a participat la lucrările Conciliul Vatican II. După moartea Papei Paul al VI-lea, pe 6 august 1978, a fost ales papă și și-a luat numele Ioan Paul I. Dar, după numai 34 de zile de pontificat a murit subit, în seara de 28 septembrie 1978, în urma unui infarct miocardic.
CA: Ce ne poți spune despre cartea de față, „Illustrissimi”, apărută acum în traducerea ta la Editura Serafica. Evident, nu este prima ediție: este prima ediție în limba română și în traducerea ta, o carte scrisă în spiritul de simplitate despre care ne vorbeai mai devreme, dar și într-un spirit de emoție, așa cum arată una dintre scrisorile fictive, adresată lui Isus. Și, am să citez:
O scriu plin de emoție, asemenea unui surdomut neajutorat, care se străduiește să se facă înțeles, cu o stare sufletească precum cea a lui Ieremia care, trimis să predice, îți spunea plin de încăpățânare: „Nu sunt decât un copil, Doamne, nu știu să vorbesc!”.
Și pasajul acesta mă duce din nou cu gândul la imaginea din filmul despre care aminteam ceva mai devreme. Și, mai spune, sărind acum înapoi câteva alineate din același text:
Cu tine eu mă străduiesc să am un dialog continuu. Să-l transform în epistolă, însă, mi-e greu – scrie Luciani –: sunt chestiuni personale. Și, până la urmă, atât de neînsemnate! Și-apoi, ce să scriu pentru tine, despre tine, după toate cărțile care s-au scris pe seama ta?
Și, în plus, sunt deja Evangheliile. Așa cum fulgerul e mai presus de orice foc și radiul mai presus de orice metal, cum racheta întrece în viteză săgeata sărmanului sălbatic, tot la fel Evanghelia este mai presus de toate cărțile.
Deci, ce ne poți spune despre această carte și care ar fi mesajul scrisorilor, epistolelor?
CG: Cartea reunește, de fapt, 40 de scrisori imaginare adresate unor personaje ilustre: este vorba de sfinți, scriitori, oameni de știință, personaje literare, istorice, mitologice. Inițial, scrisorile au fost publicate în ediția italiană a revistei Mesagerul Sf. Anton, a părinților franciscani, între anii 1971-1974. Au fost, apoi, reunite într-un volum, în ianuarie 1976, iar Luciani însușii a intitulat acest volum „Illustrissimi”. Cartea uimește prin diversitatea destinatarilor acestor scrisori – de la Pinocchio la Tereza de Avila, de la Chesterton la Marconi, de la Goethe la Isus ș.a.m.d. Dar și prin paleta largă a argumentelor tratate: de exemplu, Luciani vorbește cu interlocutorii lui despre educație, familie, politică, pace, umilință, feminism, avort, iubire, patriotism, sindicat, drepturi, adolescență, cateheză ș.a.m.d. A fost tradusă deja în 20 de limbi; în Italia, dar și în alte țări a fost bestseller, iar în SUA a apărut inclusiv o ediție în alfabetul Braille, pt cititorii de limbă italiană. Este o carte surprinzătoare – va fi cu siguranță pentru mulți cititori o surpriză plăcută –, presărată cu umor, o carte cu miez, însă, dinamică și de folos. Și, mai ales, deosebit de actuală, deși scrisorile au fost scrise acum mai bine de 45 de ani. Traducerea în limba română a apărut la Editura Serafica, așa cum ai amintit, și doresc să îi mulțumesc și pe această cale Pr. Daniel Romila pentru tot sprijinul. În plus, ediția în limba română este prefațată de Card. Pietro Parolin, Secretar de Stat în Vatican și Președinte al Fundației vaticane Ioan Paul I – iar pentru această prefață specială îi mulțumesc Mons. Ionuț Strejac, pentru mijlocire.
CA: Ai putea să ne capturezi câteva episoade savuroase din aceste scrisori?
CG: Da. V-aș citi două fragmente. Unul din Scrisoarea către regele David, unde, de exemplu, referindu-se la PS 130, îi scrie Luciani lui David:
Spui în acel psalm: „Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată”. Încerc să-ți urmez exemplul, dar, din păcate, trebuie să mă limitez la a mă ruga: Doamne, aș vrea ca inima mea să nu alerge după gânduri de mărire!…
„E prea puțin pentru un episcop!”, ai spune dumneata. Știu, dar adevărul este că mi-am îngropat mândria de o sută de ori, amăgindu-mă că am lăsat-o la doi metri sub pământ, cu odihnească-se cu tot; și de o sută de ori am văzut-o revenită la suprafață mai plină de viață decât înainte: am simțit că îmi displăceau în continuare criticile, că laudele, în schimb, îmi făceau plăcere, că mă preocupa ce cred ceilalți despre mine.
Când mi se face un compliment, trebuie să mă compar cu măgărușul care îl purta pe Cristos în ziua de Florii. Și-mi spun: dacă măgărușul acela s-ar fi mândrit, auzind aplauzele mulțimii, și ar fi început – cărăuș cum era – să mulțumească în stânga și în dreapta cu plecăciuni de primadonă, cât amuzament ar fi provocat! Nu face și tu la fel!…
Atunci când sosesc criticile, simt, în schimb, nevoia să mă pun în situația manzonianului frate Cristofor, care, țintă a ironiilor și chicotelilor, rămâne calm, spunându-și: „Frate, amintește-ți că nu ești aici pentru tine!”.
Acesta e din Scrisoarea către Regele David. Iar în Scrisoarea către Mark Twain el spune așa, la început:
Dragă Mark Twain,
ai fost unul dintre autorii preferați ai adolescenței mele. Mi-au rămas și acum în minte amuzantele Aventuri ale lui Tom Sawyer, care, în fond, sunt aventurile copilăriei dumitale, dragă Twain. Am citat de sute de ori una sau alta dintre afirmaţiile dumitale, precum cea despre valoarea cărților. Au o valoare inestimabilă, dar diferită – i-ai răspuns unei copile, care te întrebase. O carte legată în piele este excelentă pentru a ascuţi lama briciului; o carte mică, succintă, aşa cum ştiu să scrie francezii, este ideală pentru piciorul mai scurt al unei mese; o carte groasă, cum e vocabularul, este ghiuleaua cea mai bună de aruncat după pisici; şi, în fine, un atlas, cu pagini mari, are hârtia potrivită pentru curăţarea ferestrelor.
Elevii mei erau entuziaști când îi anunțam: „Acum vă povestesc ceva de Mark Twain”. Mă tem, însă, că cei din dieceza mea se scandalizează: „Un episcop care citează din Mark Twain!”. Poate că mai întâi ar trebui să li se explice că, așa cum sunt felurite cărțile, la fel sunt feluriți și episcopii. Unii, de fapt, seamănă cu nişte acvile, care planează cu documente magistrale la un nivel înalt; alţii sunt nişte privighetori, care cântă laude Domnului într-un mod minunat; alţii, în schimb, sunt nişte sărmane pitulici care, pe ultima ramură a arborelui eclezial, doar ciripesc, încercând să exprime câte un gând pe marginea unor teme foarte vaste.
Eu, dragă Twain, aparțin ultimei categorii.
Acestea mi s-au părut mai deosebite, mai amuzante și, nu numai amuzante…
CA: …și povățuitoare. Da, profunde și povățuitoare. Și te-aș întreba ce crezi tu că reiese din această carte despre gândirea și personalitatea autorului. Și, apoi, ce crezi că avem noi de învățat de aici?
CG: Din „Illustrissimi” cred că transpare, în primul rând, cultura deosebită a lui Luciani, și capacitatea lui de a îmbina sacrul cu profanul – dacă pot spune așa –, pentru că el trece cu ușurință de la un roman, de la o invenție tehnică la Evanghelie și invers. Apoi, cunoașterea profundă a realității sociale și eccleziale și capacitatea de analiză obiectivă, nepărtinitoare, chiar părintească. Citind „Illustrissimi” înțelegem că Luciani era un om inteligent, profund în credința lui, umil și delicat, onest și drept, și foarte apropiat de oameni.
Ce avem de învățat? Nu știu. Fiecare scrisoare e o lecție în sine. Și, fiecare cititor – că e student, muncitor, intelectual ori om politic, adolescent, tânăr, adult ori în vârstă, sărac ori bogat, căsătorit ori necăsătorit, laic, persoană consacrată, preot ori episcop, catolic, ortodox, protestant sau ateu – fiecare are ceva de învățat din aceste scrisori. Chiar fiecare. Asta este particularitatea acestei cărți: toți suntem, de fapt, publicul țintă. Scriind aceste scrisori, Luciani ne-a scris fiecăruia dintre noi. Da, inclusiv nouă, celor din sec. XXI! Deci, toți avem ceva de învățat din ele.
CA: Mulțumesc tare mult. „Illustrissimi”, așadar, apărută la Editura Serafica, se găsește în librăriile catolice din țară. Bănuim că poate fi comandată și online, pe internet.
CG: Desigur.
CA: Mulțumim mult, Cristina, și mult succes în proiectele tale viitoare.
CG: Și eu vă mulțumesc.
