de Albino Luciani, Cardinal
Textul este predica pe care Cardinalul Albino Luciani, Patriarh de Veneția, a ținut-o la 9 august 1978, la Sf. Liturghie celebrată în Bazilica San Marco din Veneția, pentru odihna veșnică a sufletului Papei Paul al VI-lea, trecut la cele veșnice la 6 august. Predica a fost publicată în revista italiană „30 Giorni”, în numărul din iunie 2006, cu titlul: „Omelia del cardinale Albino Luciani nella messa di suffragio per Paolo VI nella Basilica di San Marco a Venezia, 9 agosto 1978”.
Papa Paul al VI-lea la Balconul Bazilicii Vatican, în ziua alegerii sale, 22 iunie 1963
„Cum vrei să te numești?”, fusese întrebat acum cincisprezece ani, la încheierea Conclavului. Iar el: „Mă voi numi Paul”. Cine îl cunoștea, ar fi putut să jure că acela avea să fie numele ales. Din totdeauna Montini a fost pasionat de scrierile, de viața, de dinamismul marelui Apostol al neamurilor. Și a trăit „paulinitatea” lui în întregime și până la capăt.
La 29 iunie din acest an a vorbit despre cei cincisprezece ani ai săi de pontificat; și-a însușit cuvintele pe care Sfântul Paul, pe când era și el aproape de sfârșit, i le-a scris lui Timotei: „Am luptat lupta cea bună, mi-am păstrat credința” (2Tim 4,7). Credința care trebuie păstrată și apărată a fost primul punct din programul său. În discursul de la încoronare, din 30 iunie 1963, declarase: „Să apărăm Sfânta Biserică de erorile de doctrină și de comportament, care în interiorul și în exteriorul granițelor sale îi amenință integritatea și-i umbresc frumusețea”.
Sfântul Paul le scrisese galatenilor: „Dar chiar dacă un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema” (Gal 1,8). Îngeri, în zilele noastre, pot fi considerați cultura, modernitatea, aggiornamento, toate lucruri la care Papa Paul ținea foarte mult. Dar când ele i se păreau a fi contrare Evangheliei și învățăturii acesteia, el a spus nu în mod ferm. E de ajuns să amintim de Humanae vitae, de „Crezul” său, de poziția pe care a asumat-o vizavi de catehismul olandez, de afirmarea clară a existenței diavolului.
Careva a spus că Humanae vitae a fost o sinucidere pentru Paul al VI-lea, prăbușirea popularității sale și începutul criticilor feroce. Așa e, într-un anume sens, însă el prevăzuse acest lucru și, tot împreună cu Sfântul Paul, a spus: „…Caut eu oare acum bunăvoința oamenilor? Sau a lui Dumnezeu?… Dacă aș căuta să plac oamenilor, n-aș fi slujitorul lui Cristos” (Gal 1,10).
Sfântul Paul a mai spus despre sine: „Am fost răstignit împreună cu Cristos” (Gal 2,19). Paul al VI-lea mărturisea: „Poate că Domnul m-a chemat la această slujire [pontificală] nu pentru ca eu să am o anumită atitudine sau ca să conduc și să salvez Biserica de dificultățile din prezent, ci ca să sufăr cât de cât pentru Biserică, și ca să fie clar că El, nu altcineva, o conduce și o salvează”. Și a mai spus: „Papa are lipsuri, care provin înainte de toate din propria incapacitate omenească, cu care se înfruntă clipă de clipă și care aproape că e în conflict cu povara enormă și disproporționată a îndatoririlor și responsabilităților sale”. Acest lucru ajunge uneori până la agonie.
Corintenii exprimau față de Paul următoarea apreciere: „Scrisorile lui sunt grele și tari, dar când el este prezent, trupul său este slab, iar cuvântul lui este disprețuit” (2Cor 10,10). Toți l-am văzut pe Paul al VI-lea la televizor sau în fotografii îmbrățișându-l pe Patriarhul Athenagoras: părea un copil care dispare acoperit de brațele și barba impunătoare a unui gigant. Și atunci când vorbea, glasul său era mai degrabă sobru; rareori exprima convingerea și entuziasmul, care ardeau în interiorul lui. Dar gândirea! Dar scrierile! Acestea erau foarte clare, pătrunzătoare, profunde și uneori șlefuitoare.
„Popoarele foametei”, a scris de exemplu, „interpelează astăzi în mod dramatic popoarele opulenței. Biserica tresare în fața acestui strigăt de teamă și cheamă pe fiecare să răspundă cu iubire propriului frate”. Dezvoltare, da – a spus -, dar integrală, „a fiecărui om și a omului întreg”. „Fiecare om” și nu numai clasa celor norocoși; „omul întreg”: acesta, așadar, trebuie să aibă posibilitatea de a se dezvolta și de a progresa într-o dimensiune nu doar economică, ci și morală, spirituală și religioasă. „A face, a cunoaște și a avea mai mult pentru a fi mai mult”.
Dar Sfântul Paul a fost mai ales apostolul neamurilor, al acelora care pe atunci se considerau opozanții evreilor. S-a zbătut pentru ei, în ciuda perplexității celorlalți apostoli, a călătorit și a suferit mult. Scria: „de cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat. O zi și o noapte am rămas în largul mării. Deseori în călătorii…” (2Cor 11,24-26). Asemenea lui, Paul al VI-lea a parcurs cu avionul 130 de mii de kilometri: Palestina, India, sediul Națiunilor Unite, Fatima, Turcia, Columbia, Africa, Orientul îndepărtat au fost etapele principale ale călătoriilor sale. Toate aceste călătorii nu au dus, poate, la convertiri, dar au făcut simțită apropierea Bisericii de popoare și de problemele lor.
Papa Paul al VI-lea și Nicolae Ceaușescu, președintele României, la Vatican, la 26 mai 1963
O altă apropiere, sau mai bine zis un contact pe care Paul al VI-lea l-a căutat e cel al legăturilor cu guvernele de doctrină atee. Un punct, acesta, delicat: pentru el, Papa a fost criticat de unii. Fără îndoială, riscul exista. Dar limitat şi calculat. Limitat, pentru că nu ceda în privința principiilor cu fundament evanghelic: „iota unum aut unus apex non praeteribit a lege” [„nici o iotă și nici o linioară nu va trece din Lege”, Mt 5,18 – n. trad]. Calculat, pentru că, deşi cu speranţe uneori slabe, el căuta avantajul religiei.
Exista problema multor catolici care trăiau sub guverne care îi persecutau: era nevoie ca Papa să le trimită şi lor episcopi sau să caute să obţină pentru ei măcar o fărâmă de libertate religioasă. Ateii înşişi sunt o problemă: sunt mulţi, mulţi; poate oare Biserica să se închidă în sine dinaintea lor?
Sfântul Paul scrisese: „M-am făcut totul pentru toți, ca să-i câștig măcar pe unii” (1Cor 9,22). Atunci de ce să nu admirăm curajul unui Papă care riscă? Atunci când Pius al VII-lea trata concordatul cu Napoleon, a avut parte de opozanți pe faţă printre cardinali. „Să trateze cu acel delincvent!”, spuneau. „Înseamnă să alunge din dieceze pe toți vechii episcopi, printre care sunt destui care se pot considera martiri ai credinței! Și să pună în locul lor episcopi agreați de primul consul!”. Pius al VII-lea, cu inima frântă, le-a cerut sau le-a impus vechilor episcopi să sufere nu doar pentru Biserică, ci și din partea Bisericii; i-a făcut primului consul toate concesiunile licite din punct de vedere moral pentru a avea, în schimb, mari avantaje pentru religie. Desigur, rezultatul fericit al tratativelor nu s-a văzut imediat, ci cu timpul. Istoria are suișurile și coborâșurile sale. La fel și istoria Bisericii. În arhiva patriarhală [a Patriarhiei de Veneția – n. trad.] există scrisori pe care și le-au trimis unul altuia Patriarhul Roncalli și substitutul Montini. Papa – scrie Roncalli într-o scrisoare – dorește la Roma pe preotul cutare; să îl ofer, e un mare sacrificiu pentru Veneția, dar eu cedez, pentru că în Biserică „trebuie privit larg și departe”. Mulțumesc, îi răspunde Montini; mulțumesc pentru preotul oferit şi pentru acel „larg și departe”.
Paul al VI-lea în vizită la Veneția, în 1972. Cu acea ocazie, și-a dat jos stola și i-a pus-o pe umeri Patriarhului Luciani
Frații mei, niciun om nu e perfect; și Paul al VI-lea, pe care atât de mult îl regretăm, a făcut probabil unele lucruri în mod imperfect. Mie mi se pare, însă, că el, foarte cultivat ca om, exemplar ca preot, ca Papă a privit într-adevăr „larg și departe”.
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
