CAPELA PAPALĂ PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A CATEDREI ROMANE
OMILIA SANCTITĂȚII SALE IOAN PAUL I
Arhibazilica Patriarhală din Lateran
Sâmbătă, 23 septembrie 1978
Papa Ioan Paul I în Bazilica Sf. Ioan din Lateran
Îi mulțumesc din inimă Cardinalul Vicar pentru delicatele cuvinte cu care – în numele Consiliului Episcopal, al Capitlului din Lateran, al clerului, călugărilor, călugărițelor și credincioșilor – a dorit să exprime dăruirea și propunerile de concretă colaborare în dieceza de Roma. Prima mărturie concretă a acestei colaborări este suma considerabilă adunată de la credincioșii din dieceză și pusă la dispoziția mea pentru a dărui o biserică și structuri parohiale unei zone periferice a orașului, lipsită de aceste elemente comunitare esențiale ale vieții creștine. Cu adevărat emoționat, vă mulțumesc.
1. Maestrul de ceremonii a ales trei lecturi biblice pentru această solemnă liturgie. Le-a considerat potrivite, iar eu încerc să vi le explic.
Prima lectură (1) ar putea fi legată de Roma. Este bine cunoscut de toți faptul că Papa capătă autoritate asupra întregii Biserici în calitate de episcop al Romei, adică de succesor, în acest oraș, al lui Petru. Și datorită îndeosebi lui Petru, Ierusalimul despre care vorbea Isaia, poate fi considerat o ilustrare, o prevestire a Romei. Și datorită faptului că este scaunul lui Petru, loc al martiriului său și centru al Bisericii Catolice, și despre Roma se poate spune: «peste tine va răsări Domnul și și gloria lui se va vedea deasupra ta. Vor umbla neamuri în lumina ta» (2). Amintind pelerinajele din Anii Sfinți și pe cele care continuă să se desfășoare cu un aflux constant în anii obișnuiți, Roma poate fi apostrofată, împreună cu profetul, astfel: «Ridică-ți ochii împrejur și privește: toți se adună și vin spre tine! Fiii tăi vin de departe… se va revărsa peste tine multitudine de neamuri de la mare și cete de popoare vor veni la tine» (3). Acest lucru este o onoare pentru Episcopul Romei și pentru voi toți. Dar e și o responsabilitate. Vor afla, aici, pelerinii un model de adevărată comunitate creștină? Vom fi în stare noi, episcop și credincioși, să punem în practică aici, cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvintele lui Isaia scrise sub cele amintite mai devreme, adică: «nu se va mai auzi de violență în țara ta… Poporul tău, toți vor fi drepți»? (4) Acum câteva minute, Profesorul Argan, primarul Romei, mi-a adresat un binevoitor cuvânt de salut și de urare. Câteva dintre cuvintele sale mi-au readus în minte una dintre rugăciunile pe care, copil fiind, le recitam împreună cu mama. Suna așa: «păcatele, care strigă răzbunare în fața lui Dumnezeu sunt… asuprirea săracilor, privarea muncitorilor de un salariu corect». La rândul său, parohul mă întreba la lecțiile de catehism: «Păcatele, care strigă răzbunare în fața lui Dumnezeu, de ce sunt cele mai grave și vătămătoare?». Iar eu răspundeam cu Catehismul lui Pius al X-lea: «…pentru că sunt în mod direct contrare binelui omului și atât de odioase încât atrag, mai mult decât celelalte, pedeapsa lui Dumnezeu» (5). Roma va fi o adevărată comunitate creștină dacă Dumnezeu va fi cinstit nu doar prin afluența credincioșilor în biserici, nu numai prin viața privată trăită în mod etic, dar și prin iubirea față de săraci. Aceștia – spunea diaconul roman Laurențiu – sunt adevăratele comori ale Bisericii; de aceea trebuie ajutați, de către cei care pot, ca să aibă mai mult și să fie mai bine, fără a fi umiliți și ofensați cu bogății ostentative, cu bani risipiți pe lucruri inutile, în loc să fie investiți – atunci când se poate – în acțiuni spre binele tuturor.
2. A doua lectură (6) e potrivită pentru credincioșii din Roma. A ales-o, cum am spus, Maestrul de ceremonii. Mărturisesc că vorbind ea despre ascultare, mă pune puțin în încurcătură. Este atât de dificil astăzi să convingi, atunci când sunt comparate drepturile persoanei umane cu drepturile autorităţii şi ale legii! În cartea lui Iob este descris un cal de luptă: saltă ca o iapă şi suflă; sapă cu copita în pământ, apoi se avântă cu entuziasm; când sună goarna, nechează de bucurie; miroase de departe lupta, strigătele căpeteniilor şi zgomotul încăierărilor (7). Simbolul libertăţii. Autoritatea, în schimb, se aseamănă cu cavalerul prudent, care urcă pe cal şi, când cu glas dulce, când lovind cu pricepere din pinteni, cu frâul şi cu biciul, îl stimulează, sau îl ponderează, îl frânează şi-l opreşte. Punerea de acord a calului și cavalerului, a libertății și autorității a devenit o problemă socială. Dar și a Bisericii. La Conciliu s-a încercat rezolvarea ei în capitolul al patrulea din «Lumen Gentium». Iată indicațiile conciliare pentru «cavaler»: «Păstorii sufletești sunt perfect conștienți de marea contribuție pe care o aduc laicii la binele întregii Biserici. Ei știu că nu au fost instituiți de Cristos pentru a-și asuma singuri întreaga misiune mântuitoare a Bisericii față de lume, ci au măreața îndatorire ca astfel să-i păstorească pe credincioși și să le recunoască slujirile și carismele, încât toți să conlucreze unanim, fiecare pe măsura lui, la opera comună» (8). Și totodată: știu și păstorii că «în bătăliile decisive, și uneori de pe front vin inițiativele cele mai reușite» (9). Iată, în schimb, o indicație a Conciliului pentru «generosul armăsar» adică pentru laici: episcopului «credincioșii trebuie să-i fie atașați precum Biserica îi este lui Isus Cristos și Isus Cristos îi este Tatălui» (10). Să ne rugăm ca Domnul să ajute atât pe episcop cât şi pe credincioşi, atât pe cavaler cât şi pe cai. Mi s-a spus că în dieceza de Roma sunt numeroase persoanele care se dăruiesc aproapelui, sunt numeroşi cateheţii; sunt şi mulţi care aşteaptă doar un semn pentru a interveni şi a colabora. Domnul să ne ajute pe toţi să închegăm la Roma o comunitate creştină vie şi lucrătoare. Nu în zadar am citat capitolul patru din «Lumen Gentium»: este capitolul «comuniunii ecleziale». Ceea ce am spus, însă, se referă îndeosebi la laici. Preoţii, călugării şi călugăriţele au un loc aparte, legați fiind fie prin vot, fie prin promisiunea de ascultare. Îmi amintesc ca de unul dintre punctele solemne ale existenței mele momentul în care, punând mâinile mele în cele ale episcopului, am spus: «Promit». De atunci m-am simțit angajat pentru întreaga viață și nu am considerat niciodată că a fost vorba de o ceremonie fără importanță. Sper ca preoții din Roma să gândească la fel. Lor și persoanelor consacrate, Sfântul Francisc de Sales le-ar aminti exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care a trăit în singurătate, departe de Domnul, deși dorea mult să fie aproape de el. De ce? Din ascultare; «știa – scrie sfântul – că a-l afla pe Domnul în afara ascultării însemna a-l pierde» (11).
3. A treia lectură (12) îi amintește episcopului Romei îndatoririle sale. Prima e cea de «a învăța», propunând cuvântul Domnului cu fidelitate atât față de Dumnezeu cât și față de ascultători, cu umilință, însă cu sinceritate lipsită de timiditate. Printre predecesorii mei sfinți episcopi ai Romei sunt doi doctori ai Bisericii: Sfântul Leon, învingătorul lui Attila, și Sfântul Grigore cel Mare. În scrierile celui dintâi se regăsește o gândire teologică foarte înaltă, și etalează o limbă latină extraordinar de bine structurată; nu cred câtuși de puțin că l-aș putea imita, nici pe departe.
Al doilea, în cărțile sale, este «ca un părinte care îi instruiește pe proprii fii și îi pune la adăpost de preocupările sale pentru mântuirea lor veșnică» (13). Aș vrea să încerc să-l imit pe al doilea, care dedică a treia sa carte, «Regula Pastoralis», în întregime temei «qualiter doceat», adică despre cum trebuie să instruiască păstorul. În patruzeci de capitole, Grigore indică în mod concret diferite forme de instruire după feluritele circumstanțe ale condiției sociale, vârstei, sănătății și comportamentului moral al ascultătorilor. Săraci și bogați, veseli și melancolici, superiori și supuși, culți și ignoranți, curajoși și timizi, și așa mai departe, în acea carte, sunt toți, e ca valea lui Iosafat. La Conciliul Vatican II părea ceva nou faptul că «pastoral» nu indica doar învăţătura transmisă păstorilor, ci ceea ce păstorii făceau pentru a veni în întâmpinarea nevoilor, temerilor, speranţelor oamenilor. Acel «nou» Grigore îl pusese deja în practică cu câteva secole mai înainte, atât în predicare, cât şi în conducerea Bisericii.
A doua îndatorire, exprimată de cuvântul «botez», se referă la Sacramente şi la întreaga liturgie. Dieceza de Roma a urmat programul Conferinței Episcopale Italiene «Evanghelizare şi Sacramente»; ştie deja că evanghelizarea, sacramentul şi viaţa sfântă sunt tre momente ale unui singur drum: evanghelizarea pregăteşte pentru sacrament, sacramentul îl îndrumă pe cel care l-a primit să trăiască în mod creştinesc. Aş vrea ca acest concept important să fie aplicat pe scară cât mai largă. Aş vrea şi ca Roma să dea exemplu bun în ce priveşte Liturgia celebrată cu devoţiune şi fără «creativităţi» nepotrivite. Astfel de abuzuri în materie liturgică au putut favorizat, prin reacţie, atitudini care au dus la luări de poziţie în sine de nesusţinut şi în contrast cu Evanghelia. Făcând apel, cu afecţiune şi speranţă, la simţul de responsabilitate al fiecăruia în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii, aş vrea să pot asigura că orice neregulă liturgică va fi evitată cu grijă.
Şi iată-mă la ultima îndatorire episcopală: de a «instrui la ascultare»; este diaconia, serviciul de îndrumare şi conducere. Deşi am fost deja timp de douăzeci de ani episcop la Vittorio Veneto şi Veneția, mărturisesc că încă nu «am învățat bine meseria». La Roma voi urma învățăturile Sfântului Grigore cel Mare, care scria: «să fie aproape (păstorul) de fiecare supus cu compasiune; uitând de gradul său, să se considere egal cu supușii buni, dar să nu se teamă să exercite împotriva celor răi drepturile autorității sale. Să-și amintească că, în timp ce toți supușii înalță spre cer ceea ce el a făcut bine, niciunul nu îndrăznește să condamne ceea ce a făcut rău; când reprimă viciile, să nu înceteze să se recunoască cu umilință egal cu frații mustrați de el; și să se simtă înaintea lui Dumnezeu cu atât mai dator cu cât rămân mai nepedepsite acțiunile sale dinaintea oamenilor» (14).
Aici se încheie explicarea celor trei lecturi biblice. Să-mi fie permis să mai adaug un singur lucru: este lege de la Dumnezeu că nu-i putem face bine cuiva, dacă mai întâi nu-l iubim. De aceea, Sfântul Pius al X-lea, intrând ca patriarh în Veneția, a exclamat în bazilica Sfântul Marcu: «Ce s-ar alege de mine, venețienilor, de nu v-aș iubi?». Eu le spun romanilor ceva asemănător: vă pot asigura că vă iubesc, că nu doresc decât să vă slujesc și să pun la dispoziția tuturor sărmanele mele forțe, puținul pe care îl am și care sunt.
(1) Is 60,1-6.
(2) Is 60,2.
(3) Ibid. 60,4.5.
(4) Ibid. 60,18.21.
(5) Catechismul Papei Pius al X-lea, 154.
(6) Ev 13,7-8.15-17.20-21.
(7) Cf. Iob 39,15-25.
(8) Lumen Gentium, 30.
(9) Ibid. 37, nota 7.
(10) Ibid. 27.
(11) Sfântul Francisc de Sales, OEuvres, éd. Annecy, 1896, p. 321.
(12) Mt 28,16-20.
(13) Ildefons Schuster, Liber Sacramentorum, vol. I, Torino 1929, p. 46.
(14) Sfântul Grigore cel Mare, Regula Pastoralis, Pars Secunda, cc. 5 et 6 passim.
© Copyright 1978 – Libreria Editrice Vaticana
© Traducere în limba română – Cristina Grigore
