de Albino Luciani, Cardinal
Textul este predica pe care Cardinalul Albino Luciani, Patriarh de Veneția, a ținut-o pe 1 noiembrie 1973, în solemnitatea Tuturor Sfinților. Textul original, în limba italiană: „Omelia per la festa di Tutti i Santi”1, în Opera Omnia, vol. VI.
În prima lectură, Apostolul Ioan dă mărturie că a văzut „o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile” (Apoc 7,9). Este vorba de mulțimea sfinților, pe care astăzi Biserica vrea să-i sărbătorească împreună. Alcătuită din toți drepții care au murit, de la Adam și până astăzi, această mulțime nu-i cuprinde doar pe sfinții al căror nume este cunoscut, ci grupuri întregi, cum sunt martirii din Uganda, carmelitanele din Compiègne, surorile franciscane ale Mariei care, în China, au murit cântând Te Deum. Nu sunt în acea mulțime doar suflete consacrate lui Dumnezeu în Preoție sau cu voturi religioase, ci nenumărați tați și mame de familie și toți cei smeriți, care s-au sfințit în starea lor de viață. „Din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile”, spune Ioan, pentru că în Paradis este dată, într-adevăr, la o parte orice barieră: politică, rasială, culturală sau generaţională. Chiar şi suferinţa, de orice fel, este interzisă. De fapt, este adevărat că noi nu ştim cât bine vom găsi în Paradis; ştim însă de cât rău ne va elibera Paradisul: ştim că numai acolo sus se va împlini întru totul marele vis al fraternităţii şi fericirii, care arde în inima fiecărui om. Căile care duc către Cer sunt multe, dar fericirea aflată acolo sus este identică. Acolo ajung oameni de la catedre universitare, din sedii parlamentare, din studiouri de avocatură, din cabinete medicale, din ambientul sportiv. Dar şi din chilii de surori, din bucătării de restaurante, de pe paturi de spital, din galerii de mină, din fabricile din Marghera. Şi când ajung acolo, probabil că descoperă că o mamă de familie e mai e mai sus decât vreo soră, un muncitor e înaintea vreunul preot, o simplă călugăriță umilă are precedență în fața vreunui episcop. Toți însă – spune Sfântul Ioan în a doua lectură de astăzi – vom fi asemenea lui Dumnezeu, «pentru că îl vom vedea aşa cum este» (1In 3,3).
Noi suntem încă pe cale. Pentru a ajunge mai bine la țintă, ne este de mare folos să identificăm în marea mulțime a sfinților pe unul care a fost mai apropiat de dificultățile pe care le întâmpinăm noi astăzi, trăind Evanghelia în situații asemănătoare cu ale noastre. Într-adevăr, trăim într-un secol al minunățiilor: am mers pe lună; Asia, Africa, America sunt în fiecare seară la un metru distanță de noi la televizor. Dar toate acestea ne fac să fim mai izolați și solitari decât înainte, deoarece cu cât lumea își lărgește orizontul în fața noastră, cu atât mai mult ne simțim singuri în lăuntrul nostru. Cu luna, cu Asia nu putem dialoga. Cu sfinții, în schimb, putem. Un chinez, Jean C.H. Wu, citind Istoria unui suflet, a Terezei de Lisieux, a intrat în dialog cu autoarea: „Dragă Tereza, o personalitate angelică așa cum ești tu nu poate fi o lucrare pur omenească. Scrierile tale conțin învățături superioare celor ale lui Budda, Confucius și Lao-Tse; nu sunt ale tale, vin de sus. Pentru a ajunge sus, eu mă angajez alături de tine în urmarea lui Cristos!”. Și s-a convertit.
Suntem foarte puternici, dar câtă fragilitate este în această putere! Bomba atomică, rachetele pot să strivească omenirea în câteva ore. Drogurile fac dintr-un tânăr puternic și inteligent o ființă lipsită de vlagă și rațiune. Psihiatrul și psihanaliștii semnalează tot mai multe dezechilibre umane. Sfinții, în schimb, apar în fața noastră ca persoane echilibrate, senine, care au înțeles semnificația vieții. Ei au găsit drumul bun, l-au parcurs cu curaj și par să ne spună: urmați-ne!
În realitate, este urmat mai ușor cel care a experimentat personal. Se cedează cu ușurință în fața celui care s-a implicat până la capăt riscând totul întreaga viață. Astăzi auzim multe cuvinte, din toate părțile, pline de promisiuni, înșelătoare. În spatele lor, însă, uneori nu este nimic: ne trezim adesea dinaintea unei simple fațade, a compromisului. Sfinții, în schimb, sunt autentici, adevărați și leali. Sunt mai mult decât învățători, sunt mărturisitori; dacă sunt învățători, influențează în măsura în care sunt învățători care dau mărturie. Sfântul teolog Toma [de Aquino], de exemplu, vorbea despre Dumnezeu, dar abia după ce conversase îndelung cu Dumnezeu. Oamenii mergeau după don Orione, don Bosco, Cottolengo și le dădeau mulți bani. De ce? Pentru că îi vedeau dezlipiți sufletește de bunuri și constatau că banii primiți ajungea imediat în mâinile săracilor, în oratoriile pentru tineri, în casele pentru orfani.
Nu trebuie să credem, însă, că sfinții au fost niște oameni de ispravă visători sau liniștiți. Așa ni se înfățișează din vitraliile sau statuile din biserici. În realitate, au fost oameni „neliniștiți și neliniștitori”. Neliniștiți în sensul că au fost nevoiți să trudească: înclinați spre rău asemenea nouă, atrași de seducții ca și noi, au fost mereu pe picior de război sau în luptă cu propriile patimi. Un sfânt este un un om cu o puternică voință, care reacționează în continuu împotriva propriei naturi pentru a gândi și a acționa asemenea lui Cristos. Sfântul este totodată un suflet pe care harul lui Dumnezeu îl încurajează mereu: „Hai, încă un efort! Încă un sacrificiu! Încă un pas spre cel sărac și suferind! Dacă vrei să fii sigur că îți faci datoria, fă mai mult decât datoria pe care o ai!”. Iar harul lui Dumnezeu nu doar îl ajută pe sfânt să facă lucruri mari, dar îl păstrează umil. „Fără mine nimic nu poți face!”. Sfântul Vincențiu de Paul, consilier al Reginei Franței, nu a fost de acord ca un ecleziastic – aristocrat, dar incapabil – să fie numit episcop. Mama celui respins, o damă importantă la Curte, plină de mânie, întâlnindu-l pe sfânt, i-a tras o palmă în public. Sfântul Vincențiu s-a limitat să-i spună persoanei care îl însoțea: „Vezi, frate, până unde poate ajunge iubirea unei mame!”. Sfântul Pius al X-lea, aceleia care i-a spus: „Dumneavoastră sunteți un sfânt” i-a răspuns: „Ați greșit o consoană, doamnă: Eu sunt Giuseppe Sarto, nu Giuseppe Santo”.
Dacă citim şi studiem vieţile lor, sfinţii ne stârnesc întrebări: „Acesta și acela au putut, au reușit. Eu de ce nu aș putea?”. Sfântul Augustin a experimentat acest imbold neliniştitor. Ne mărturiseşte acest lucru în capitolul VIII al Confesiunilor. La Milano, un preot bătrân îi povestise că la Roma, Mario Vittorino, celebru profesor, a renunţat la păgânism şi s-a convertit. Augustin, aparent tace, dar în lăuntrul lui sufletul fierbea: „exarsi ad imitandum”2 . Ponticiano, un compatriot din Africa, îi vorbește îndelung de Sfântul Anton, călugăr egiptean: adaugă că doi ofiţeri, prieteni de-ai săi, citind viaţa lui Anton, au decis să se consacre lui Dumnezeu, iar logodnicele lor au făcut la fel. Relatarea stârneşte o furtună în inima lui Augustin: „persoane neinstruite – își spunea – cuceresc cerul; eu, cu toată învățătura mea, nu sunt capabil să mă dezlipesc de patimile mele rele”3 . Puțin mai târziu izbucnește în lacrimi și ia hotărârea fermă de a se dărui Domnului pentru totdeauna.
Fraților, unii consideră că astăzi este triumfalist să-i propui ca exemple pe sfinți. Dar nu este vorba de o mărire deșartă, ci de a ne ajuta prin exemplul lor. Dacă este adevărat că trebuie să fim tovarășii lor în Paradis, este corect să le fim tovarăși și imitatori pe căile care duc spre Paradis.
––––––––
1 RV, LVIII (1973), pp. 688-690.
2 Confesiuni, 8,5,10.
3 Confesiuni, 8,6,13-15.
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
