de Albino Luciani
Textul pare a fi o predică din perioada în care Luciani era Patriarh de Veneția, și a apărut în revista italiană Humilitas, An XXVI – iulie 2009 – nr. 3, cu titlul „La lunga strada dell’educazione”, preluat din Opera omnia, vol. 4, pag. 328-330.
Nu ar fi înțelept să condamnăm totul, în casă. E mai bun „dialogul prietenesc” sugerat de Conciliu, acceptând noul, dacă este bun; implicând treptat fiii să participe la responsabilitățile din casă, determinându-i să-și schimbe atitudinea sterilă de protest în propunere realistă, dialogând așa încât să-i facem să întrevadă consecințele negative la care pot să ducă acțiuni necontrolate ori manipulate de oameni rău intenționați. Iată autoritatea de astăzi asupra tinerilor. Autoritatea „puternică” de ieri e mai bine ca nici măcar să nu o mai amintim. Nu e înțelept să spui: „Când vorbea tatăl meu, explodam!”. „Tatăl meu făcea așa cu mine și la fel fac și eu cu tine!”. De fapt, nu e dovedit că tatăl tău a folosit metoda cea mai bună. Ia ascultați cum erau educați, acum mai bine de un secol, frații Visconti Venosta, unul dintre ei -Giovanni -, literat, iar celălalt – Emilio -, om politic renascentist: „Una dintre metodele de educație a tatălui meu era aceea de a petrece cât mai mult timp cu fiii săi, de a pretinde de la noi o confidență nelimitată, răspunzând la rândul său cu multă încredere, și să ne considere ca persoane ceva mai superioare decât ar fi trebuit pentru vârsta noastră; astfel ne inspira sentimentul responsabilității și al datoriei. Eram tratați de mici ca bărbați, lucru care ne făcea mare plăcere; de aceea și angajamentul nostru era pe măsură, pentru a ne menține la acel nivel”.
Fiu iubit, fiu favorizat în educație
Ar putea părea ceva ciudat, dar este un lucru cert faptul că părinții încep să-și educe copiii ținând unul la celălalt. Într-adevăr, dacă fiul percepe că părinții săi țin puțin unul la altul, se simte dezorientat, nesigur, singur cu problemele sale și pornește șchiopătând pe drumul lung al educației. Spun pediatrii că încă din primele luni de viaţă copiii sunt dotaţi cu nişte antene foarte fine pentru a capta tulburările de stare ale mamei lor. Aceasta intră în stări de tensiune nervoasă, pentru că e neglijată de soţ ori e în contradicţie cu el? Sugarul percepe şi reacţionează imediat: mănâncă mai puţin, uneori nu reţine mâncarea, devine neliniştit, uşor iritabil. Adesea, în pediatrie, cazurile cele mai dificile nu depind de deficienţe ale organelor copilului, ci de starea de continuă anxietate a mamei. Văzându-i pe proprii părinţi afectuoşi unul cu celălalt, fiul, chiar fără a conștientiza, simte şi ştie că familia e în siguranţă, este mai senin şi disponibil pentru o bună educaţie. Părinţii buni ştiu aste, şi dacă fiul a fost martor întâmplător la un moment de tensiune între ei, au grijă să-l facă martor şi la afectuoasa lor împăcare. Pentru a şterge amintirea întipărită în sufletul lui! În plus, iubirea faţă de fiu ar trebui – se spune – să influenţeze asupra educaţiei încă din zilele de dinaintea logodnei. „Ce fel de tată va fi pentru copiii mei?”, ar trebui să se întrebe presupusa logodnică. Și candidatul la logodnă: „Ce fel de mamă va fi?”. Spunea Simone Weil: „Nu există un singur lucru în mine care să nu aibă origine în întâlnirea dintre tatăl meu și mama mea!”.
Pietricica din pantofior
Se întâmplă acest lucru: dacă este iubit și se simte iubit, fiul va învăța mult mai ușor să-i iubească pe ceilalți și să stabilească cu aproapele relații călduroase și bazate pe încredere. Și nu numai atât. Este inițiat și ajutat să reacționeze cu seninătate la dezamăgirile vieții, dacă în micile sale întâmplări nefericite îi simte foarte aproape de el pe mama și pe tata. Să fim clari: aproape nu cu o iubire care pretinde doar compasiune, care să-i apere pe fii, ci cu o iubire care educă la suportare şi toleranţă. Iată, în acest sens, un exemplu al Mariei Bargoni. „Un copil de trei ani plângea cu disperare, arătând spre un picioruș. Dădaca l-a luat în brațe și i-a scos pantofiorul, în care a găsit o mică pietricică. Ah!, a exclamat atunci femeia, vezi? De la răutatea asta mică te durea atât de tare. Urâta! O aruncăm cât colo! Mama, care auzise țipetele, a ajuns lângă ei în acest moment și i-a zis dădacei: Pune-i înapoi lui Nino pantofiorul cu pietricică cu tot. Vorbesc serios; fă cum ți-am zis. Și ea a ascultat. Apoi mama a mers în capătul celălalt al camerei, s-a întors, s-a aplecat, a deschis larg brațele și cu un zâmbet pe chipul său iubitor l-a chemat pe cel mic astfel: Tu care mă iubeşti atât de mult, vino şi îmbrăţişează-mă, fără să plângi, cu pietricica în pantofior. Iar copilul a mers, fără să plângă, puţin şchiopătând, până în braţele mamei sale, care i-a spus atunci aceste cuvinte, pe care el nu le-a înţeles pe moment, dar pe care ea i le-a repetat mai târziu: Trebuie să faci mereu ca acum. Mergi pe drumul tău, indiferent de obstacolele şi de durerile care sunt mereu în viaţă. Aminteşte-ţi cuvintele mamei tale: nu se merge în paradis decât cu o pietricică în pantof!
Fraţii îi educă pe fraţii lor
Iubiţi credincioşi, la invitaţia fratelui meu, reînnoită de fiecare dată, am fost „Botezătorul” celor zece fii ai săi. Ultimul dintre aceștia a fost ținut la baptisteriu de una dintre surorile sale, care nu avea decât cincisprezece ani. „O nașă atât de tânără! Cum așa?”, i-am întrebat pe părinți după celebrare. „Pentru că vroiam să o ajutăm – mi-au explicat. Copila este bună, dar e înclinată spre pesimism, nu prea are încredere în sine și are impresia plină de teamă că în casă suntem nemulțumiți de ea. Așa că, acum trei luni, am chemat-o și i-am spus: Vei avea în curând un frățior sau o surioară; noi avem încredere în tine; ne faci onoarea de a-l prezenta la botez şi de a ne ajuta să-l educăm? Au trecut trei ani de atunci şi aproape că uitasem de întâmplare, când în una din zilele trecute, întâlnind-o pe nepoata mea, mi-a venit în minte să o întreb: Şi ce mai e cu faimosul tău finuţ? E o pacoste– mi-a răspuns, luminându-se toată la faţă. În casă nu reuşesc să scap de el pentru că se ţine tot timpul după mine. Iar când îl duc seara la culcare în camera sa, nu m-ar mai lăsa să plec, cerând: „Încă o poveste, încă o poveste!”. Mă iertați pentru exemplul din familie: prin el vroiam doar să subliniez cum poate funcționa o educație reciprocă: o soră se educă pe sine, desfășurând rolul de nașă sau de co-educatoare și simțindu-se investită cu o îndatorire bazată pe încredere; un frățior are un supliment de educație prin îngrijirile surioarei. Unul din o mie de posibile moduri, chiar dacă e puțin artificial și e un caz „îndrumat”.
Traducere: Cristina Grigore
