Albino Luciani, Patriarh de Veneția
În perioada 1-6 iulie 1978, Mișcarea Focolarelor a organizat un Mariapoli la Belluno (Veneto – Italia). Cu această ocazie, în una din zile, Patriarhul de Veneția, Mons. Albino Luciani, le-a adresat participanților câteva cuvinte, la Palatul sporturilor, din Belluno. După aproape două luni Luciani avea să fie ales ca urmaș al lui Petru. Textul de mai jos este un fragment din acel discurs, apărut în revista italiană 30 Giorni.
Ați auzit că s-a spus despre Biserică: este continuarea lui Cristos. Biserică înseamnă „Cristos continuat”. Sfântul Paul a înțeles asta, când a fost străfulgerat pe drumul Damascului; ceea ce l-a impresionat mai mult a fost: «Paul, de ce mă persecuți?». «Eu? Doar nu-l persecut pe el, îi persecut pe creștini!». Atunci a înțeles că Cristos și creștinii sunt unul și același lucru.
Să vedem, așadar, în Biserică continuarea lui Cristos: în Biserică, nu doar în ierarhie. Noi suntem cei care îl continuăm pe Cristos, noi suntem trupul, el este capul, noi îl continuăm pe el: o demnitatea foarte mare.
La Conciliu am dedicat capitolul al patrulea din Lumen Gentium preoției laicilor. Un laic, prin simplul fapt că este botezat, are o demnitate enormă. Când le-am văzut aici pe surori, am spus: «Da, bravo vouă surorilor că ați făcut profesiunea; dar țineți cont că e mult mai important botezul pe care l-ați primit, decât consacrarea voastră. În consacrare v-ați consacrat voi, însă în botez Isus e cel care v-a consacrat». Este, într-adevăr, o demnitate foarte mare să ne simțim persoane importante care îl continuă pe Cristos.
S-a făcut referire la Petru, la ierarhie. Mie mi-a plăcut în mod deosebit faptul că Chiara Lubich a subliniat că Petru a fost un sărman păcătos. Eu le predic mereu bieților oameni: fiți atenți că centrul creștinismului este Dumnezeu care ne iubește. Cine nu a înțeles asta, nu înțelege creștinismul. Și – adaug – e o iubire nu doar foarte vie, e de nestins; nu se descurajează niciodată, iubirea Domnului; chiar dacă eu fac păcate, dacă mă îndepărtez de el, el aleargă după mine… Trebuie să simțim acest lucru cu orice preț, altfel nu înțelegem creștinismul.
Isus este cineva care ne iubește. Unul dintre voi, din Portugalia, a zis că la această iubire trebuie să se dea un răspuns; ați dat un răspuns generos (în feciorie). Dar chiar și cei care sunt căsătoriți trebuie să dea un răspuns, pentru că la Conciliu am spus și asta: în toate stările, căsătoria nu e un obstacol în calea sfințeniei, e o treaptă spre sfințenie.
Filoteia
Sigur că cine intră în convent, cine face profesiunea, are de la comunitate un ajutor, mai multe ajutoare; dar avem mulți sfinți și printre cei căsătoriți.
Mă aflu aici cu voi la Belluno. Aveam o mamă bună, educată de surori. Una dintre primele cărți pe care mi le-a dăruit a fost Filoteia, de Sfântul Francisc de Sales. Îl iubesc pe Sfântul Francisc de Sales încă din copilărie. Am citit-o, am recitit-o, mi-a plăcut; spune că laicii trebuie să devină sfinți.
Când eram preot am cumpărat toate operele în ediție franceză. Am recitit Filoteia. Extraordinar! Dar un anumit fragment, în cartea primită cadou de la mama, nu era: în acea ediție, revizuită, pentru că eram un băietan, lipseau două capitole, unul dintre care se intitula „Cum să sfințim patul matrimonial”. Un sfânt care a înțeles că de fapt căsătoria poate fi cu adevărat un imbold spre sfințenie.
Dar revenind la ierarhie, mi-a plăcut – spuneam – că Petru a fost prezentat cu defecte. Iar acest lucru a fost voit de Domnul. Da «piatră», cap al Bisericii, dar sărman păcătos și el, pentru a arăta că și mai apoi urma să avem papi, episcopi, preoți cu lipsuri, și pe care, cu toate acestea, trebuie să-i compătimim. Au existat multe vinovății în Biserică, vine istorice, dar noi tot trebuie să o iubim.
Momentul și veșnicia
La Chiara am admirat îndeosebi pasiunea pentru Biserică.
Ori, iată, această pasiune eu o găsesc în mulți sfinți și chiar și în mari scriitori. Bernanos, un mare scriitor francez, a scris: «Eu iubesc această Biserică, așa cum e. Dacă s-ar întâmpla ca mâine să mă aflu în afara Bisericii, nu aș sta acolo nici măcar cinci minute, chiar de m-aș târî în genunchi, pe coate, aș face orice pentru a reintra în ea». Clérissac, mare scriitor dominican, a spus că atunci când este vorba despre Biserică, trebuie să fim dispuși nu doar să suferim «pentru» Biserică, dar și «de la» Biserică. Îmi amintesc ceea ce a scris Pr. Primo Mazzolari. Eu eram încă băietan… Mazzolari avea o publicație intitulată Acum. Cardinalul Schuster a spus: Acum nu se tipărește. Sfântul Oficiu vrea să nu se mai tipărească. Mazzolari, care iubea Biserica, a răspuns: Acum e un moment, Biserica este veșnicia. Ducă-se Acum, dar rămână veșnicia.
Acestea sunt sentimente ale unor adevărați creștini.
Traducere: Cristina Grigore