de card. Albino Luciani, Patriarh de Veneția
Albino Luciani a rostit această predică pe când era cardinal și Patriarh de Veneția, la ultimul Paște celebrat pe acest pământ, pe 26 martie 1978. Textul a fost publicat cu titlul Omelia al Pontificale di Pasqua, în „Opera omnia”, vol. VIII, p. 466-469, Edizioni Messaggero Padova 2011, Padova, ed. a II-a.
Frații mei, împreună cu cele mai fierbinți urări pascale, vă ofer câteva reflecții asupra lecturilor ascultate.
1. Prima lectură (Fap 10,34.37-43) sintetizează un discurs al Sfântului Petru. „L-au omorât atârnându-l pe lemn – spune pe la mijloc –, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Tema este una obișnuită pentru apostol. Se vede acest lucru în Fapte (cf. Fap 2,23-24; 3,13-15; 4,10-12; 5,30-32). Și se vede și în prima Scrisoare a lui. „Dumnezeu – scrie el – în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită… Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări” (1Pt 1,3-4.6).
Pentru Petru este clar: învierea lui Isus este pricină de mare bucurie pentru noi, conduce către moștenirea nepieritoare a cerului, care, însă, nu trebuie să fie separată de fărâma de suferință pe care trebuie să o suportăm înainte. Acest ultim gând îl repetă și la sfârșitul scrisorii: „Iar Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria sa veşnică în Cristos Isus, după ce veţi fi suferit puţin, el însuşi vă va desăvârşi, vă va întări” (1Pt 5,10).
Este un concept pe care Biserica îl amintește des; ca să fim buni, trebuie doar aici, pe pământ, să facem sacrificii, dar pentru scurt timp și vor fi răsplătite cu un paradis fără sfârșit. Ar fi o nesocotință dacă le-am inversa: adică să ne dedăm desfătărilor vinovate, care durează puțin, iar apoi să fim pierduți pe veci. Isus a spus cu autoritate: „Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire” (Mt 7,13). „Dacă ochiul tău drept te scandalizează, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul!” (Mt 5,29). Același lucru îl spune, mai cu blândețe, un text medieval atribuit lui Jacopone da Todi.
„O fecioară foarte frumoasă avea cinci frați și toți erau foarte săraci, iar ea deținea o piatră prețioasă foarte valoroasă. Dintre cei cinci frați, unul era instrumentist, un altul pictor, un altul bucătar, un altul comerciant de parfumuri, ultimul – însă – era proxenet. Primul i-a spus surorii lui: «Sunt sărac, cedează-mi piatra prețioasă». «Ce-mi dai în schimb?». «Un sonet foarte frumos». «Bravo, și cu ce rămân după ce se termină sonetul foarte frumos? Nici nu mă gândesc. Păstrez piatra». Au venit și ceilalți; în schimbul pietrei unul i-a propus să-i ofere un tablou, un altul un tort foarte bun, unul o sticluță de parfum, ultimul, niște experiențe sexuale cu bărbați! Tânăra a fost înțeleaptă; le-a răspuns tuturor așa cum îi răspunsese și celui dintâi și a păstrat piatra prețioasă. După aceea a venit la ea un rege măreț. «Pentru această piatră – spuse el – te voi lua de soție și voi face din tine o mare regină și-ți voi dărui viață veșnică și toate bunurile din belșug». Iar tânăra: «Domnule, este atât de mare mărinimia dumneavoastră încât nu pot să refuz să vă dau piatra: v-o dăruiesc cu plăcere»”.
Acea tânără este sufletul; piatra este voința noastră liberă, cei cinci frați sunt cele cinci simțuri. Concluzia este clară: „Este nechibzuit sufletul care se lasă îndrumat, de vreun simț trupesc, spre un consimțământ nepermis”; este mult mai bine… „să ne păstrăm consimțământul, perseverența și virtutea cu mare recunoștință pentru regele suprem care face din suflet mireasa sa”[1].
2. „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos – ne spune Sfântul Paul în lectura a doua (Col 3,1-4) –, căutaţi cele de sus”. El trăia aceste cuvinte. Filipenilor le-a scris că avea multe titluri valoroase în ochii oamenilor, însă „…de dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos” (Fil 3,8). Și adăuga: „Uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. Urmăresc scopul, răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu” (Fil 3,13-14).
Sărmanul Sfântul Paul! Dacă s-ar întoarce, ar găsi astăzi omenirea într-o mare alergătură, însă după funcții, bani și bucurii deșarte. Astăzi, sunt oameni care ar fi dispuși să-l vândă din nou pe Cristos pentru o pungă cu bani. Și, din păcate, se pare că aceștia nu sunt puțini, atât de răspândită este mentalitatea consumeristă, inclusiv acolo unde nu te-ai aștepta.
Îmi spunea o doamnă respectabilă: „Am făcut totul pentru fiii noștri; dar suntem îndurerați văzându-i că au rătăcit drumul”. „Doamnă, i-am răspuns, această durere o trăiesc uneori și părinții cei mai desăvârșiți. Însă, dacă îmi permiteți, aș spune că dumneavoastră și soțul dumneavoastră ați făcut nu totul, ci o parte din îndatorirea voastră. Desigur, ați procurat pentru fiii dumneavoastră hrană, îmbrăcăminte, bunăstare. Aceasta era o bună bază pe care să construiți o viață de familie profund creștină, însă nu a fost așa. Fiii voștri au avut, pe lângă celelalte, cursuri de înot, de tenis, de dans clasic, de karate, de judo, vacanțe, tot ce e la modă. Însă instruirea religioasă era pusă de dumneavoastră după toate acestea, ca o adevărată cenușăreasă. Fiii dumneavoastră nu au fost învățați cu sacrificiile, cu munca, nu v-au văzut rugându-vă în fiecare zi, în casa voastră religia nu era cu R majusculă, ceva serios, angajant, care să pătrundă întreaga viață; era doar un fel de haină care se ia în grabă duminica și se dă jos imediat după aceea, ca să mai fie îmbrăcată abia duminica următoare”.
Asta i-am spus doamnei. Vouă îmi permit să vă spun că această mentalitate a trecut de la familie la viața publică: partide, sindicate și ziare au, ca măsură, doar metrul progresului, al bunăstării, al ocupației depline. Lucruri necesare, justificate, dar care, permiteți-mi să o spun, nu sunt principale. Eu sunt de aceeași părere cu Toma de Aquino, care a scris: „Dacă scopul societății ar fi o bună sănătate, ar trebui să guverneze medicii. Dacă ar fi belșug de bani, ar trebui să conducă economiștii… În schimb, scopul ultim al unui popor constituit în societate este fericirea tuturor. Ei bine, o viață fericită este aceea care este și virtuoasă; așadar, cine guvernează ar trebui să se preocupe mai ales de viața virtuoasă”. Și continua: „Pentru ca un om să se comporte bine în societate sunt necesare două lucruri: primul, care este capital, este o viață virtuoasă; celălalt, secundar și instrumental, este o cantitate suficientă de bunuri trecătoare, a căror folosință este necesară pentru practicarea virtuții”. Politicienii, auzindu-mă, își vor astupa urechile scandalizați. Nu contează; eu rămân la părerea Sfântului Toma. De aceea doresc din inimă țării noastre bunăstare și progres; mai întâi, însă, doresc din tot sufletul ca între noi să înflorească bunătatea, iubirea, lipsa oricărei dușmănii și a oricărui tip de violență.
3. A treia lectură (In 20,1-9) ne-o prezintă pe Magdalena la mormânt. Acest lucru îmi amintește că în relatarea evanghelică a pătimirii și învierii lui Isus femeile fac o impresie mai bună decât bărbații. Sunt mai curajoase la picioarele crucii; mai întreprinzătoare în dimineața Paștelui; pe ele se bazează Domnul pentru a-i înștiința pe discipoli de învierea care avusese loc. Isus nu le-a trimis pe femei să predice, așa cum a făcut cu cei șaptezeci de discipoli și cu cei doisprezece apostoli: în schimb, a voit ca ele să fie ajutor și încurajare pentru apostoli. De-a lungul secolelor va urmări aceeași metodă: va miza pe Ecaterina de Siena, pe Tereza de Avila, pe Bernadeta, pe Lucia dos Santos, pe Armida Barelli pentru a-i încuraja pe episcopi și papi. De aceea – lăsând deoparte motivațiile mai profunde – mi se pare greșit raționamentul care spune: dacă nu le dați preoția femeilor, înseamnă că le mențineți într-o condiție de inferioritate în Biserică. Am conversat în iulie, anul trecut, timp de o oră și jumătate cu Sora Lucia dos Santos la Coimbra. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte că mi-ar fi fost inferioară mie, episcop și cardinal. În schimb, m-am gândit: ce noroc, pe mine, să pot vorbi cu această micuță soră, care a văzut-o pe Maica Domnului! Unica măreție adevărată în Biserică nu constă în a avea funcția cutare sau cutare, ci în a fi sfinți. Singura competiție sau cursă recomandată este competiția sau cursa bunătății. La ea pot participa toți: bărbați și femei, mici și mari, bogați și săraci. În această cursă nu se aleargă prin avântul picioarelor și al brațelor, ca la „Sus și jos pe poduri”[2] sau la „Vogalonga”[3] ori la „regata istorică”[4]. La ea se participă numai prin bunăvoință, sub impulsul Duhului Sfânt. Este cea mai frumoasă cursă din lume, iar urarea mea pascală este ca mulți dintre voi să se facă remarcați în ea.
(Traducere în limba română de Cristina Grigore)
_____________________________________________
[1] Jacopone da Todi, Laudi, trattati e detti, Firenze 1953.
[2] Eveniment de solidaritate organizat în mod tradițional în Veneția, constând într-o plimbare pe un parcurs de 12 km care începe și se termină în Piața San Marco (n. trad.).
[3] Regată cu ambarcațiuni cu vâsle, fără caracter competitiv, organizată anual în Veneția, în luna mai (n. trad.).
[4] Competiție sportivă organizată pe Canal Grande din Veneția în prima duminică din septembrie (n. trad.).
