Albino Luciani, Patriarh de Veneția
La 22 decembrie 1971, Mons. Albino Luciani, Patriarh de Veneția, a celebrat Sfânta Liturghie de Crăciun în cantina muncitorească din Porto Maghera, pentru muncitorii din două fabrici, una din industria petrolieră (Petrolchimico), cealaltă din industria textilă (Châtillon).
Vă mulțumesc pentru urările pe care mi le-ați făcut, urări pe care vi le adresez la rândul meu din toată inima pentru voi, familiile voastre și munca voastră. Îmi place să celebrez Crăciunul cu voi, și pentru că avem un cor care își face onoare și care cântă atât de bine.
Ați auzit: în Evanghelie se vorbește despre Maria și despre fiul ei. Creștinii din Orient, pentru sfântul Crăciun insistă asupra acestei idei: Doamne, ai venit! Ce frumos: cât de mare ești, Doamne! Noi, ceilalți, în schimb zicem: Ai venit! Cât de mic te-ai făcut, Doamne! Iată ieslea, iată grajdul, iată pacea! Stăpânitor al lumii, ai binevoit să te faci atât de mic pentru noi, te-ai făcut fratele nostru, unul dintre noi! Aceasta este ideea asupra căreia reflectăm astăzi.
Dar, mergem mai departe și spunem: de ce, Doamne, ai făcut acest lucru? Răspunsul este în Evanghelie. Într-o zi, vorbind, spunea: Nu am venit pentru cei drepți, am venit pentru păcătoși. Odată, fariseii, cei care erau observatori punctuali ai legii, l-au mustrat: De ce mergi mereu în mijlocul păcătoșilor? Iar el a răspuns: Vameșii și prostituatele vor intra în Împărăția lui Dumnezeu înaintea voastră!
Și spunea: Sistemul meu e acesta: dacă am 100 de persoane, 99 sunt la locul lor, una singură îmi scapă, se îndepărtează, eu le las pe cele 99 şi mă duc după cea singură, şi nu am pace până ce nu se lasă prinsă, până ce se întoarce acasă. Iar când s-a întors acasă sărbătorim, facem pace!
Din nou: Eu sunt un fel de tată: am doi fii, unul îmi este fidel şi rămâne cu mine, celălalt îşi ia averea şi pleacă, o risipește cu femeile, în desfrâu, și ajunge în mizerie… În cele din urmă nu mai poate, se întoarce acasă. Vă garantez, eu merg înaintea lui, îl îmbrăţişez: şi se face mare sărbătoare și în acest caz.
E de ajuns să răsfoim paginile Evangheliei: aşa îi trata pe toţi oamenii!
Iată, femeia adulteră. Spunea: „Femeie, nimeni nu te-a condamnat?” „Nimeni, Doamne!” „Nici eu nu te condamn: mergi în pace! Caută doar să nu mai faci din nou!” Tâlharul, toată viaţa, n-a făcut decât să fure; a „furat” şi Paradisul, cu un act de durere: Amintește-ți de mine, Doamne! Răspuns: În seara aceasta vei fi cu mine în Paradis.
Deci, s-a făcut asemenea nouă pentru că îi păsa mai ales de pacea sufletului nostru. Sunt mulți săraci în această lume. Sunt din aceia care sunt și mai săraci, care nu doar că nu au, dar au și multe datorii. Noi aici vorbim de datoriile față de Dumnezeu! A avea multe păcate pe conștiință e un lucru grav, și mai tragic decât celălalt: și această libertate a venit Isus să ne-o ofere, să ne dea pacea sufletească.
S-a făcut mic nu doar pentru a fi fratele nostru, ci pentru ca noi să ne simțim mai frați între noi… Să fim frați – ăsta e un cuvânt cheie. Eu nu sunt frate doar cu acesta sau cu acela.
Când va sosi ziua de pe urmă, mă voi adresa celor care stau la dreapta și le voi spune: veniți, binecuvântații Tatălui meu… Ceea ce i-ați dat celui mai mic, mie mi-ați dat. M-ați găzduit pe mine… Culmea iubirii față de aproapele constă în faptul că Isus Cristos a acceptat să fie aflat sub hainele deținutului.
Probabil că ați văzut la televizor, ați citit în ziare, în aceste zile, despre acel sărman pe care deja îl numesc „monstrul din Marsala”, care a ucis trei copile… E în închisoare, în Sicilia. Dacă merg să-l vizitez, nu-l pot numi „monstrul”, trebuie să mă port cu el cum mă port cu Cristos, chiar dacă e vinovat!
Pe mine mă vizitaţi, ori de câte ori mergeţi să vizitaţi un deţinut! Iubirea față de aproapele, chiar dacă nu-mi este simpatic acest aproape, chiar dacă ne face rău, chiar dacă e dușmanul nostru, ajunge până la acest punct. Nu e de ajuns să spui: sunt frate cu acesta sau cu celălalt… Sunt frate chiar și cu cei care îmi displac, cu toți… În asta constă a fi creștini, fraternitatea. Să încercăm să trăim Crăciunul în acest spirit de fraternitate față de toți!
Când eram copil am citit o nuvelă, care spune: „A murit un general coreean!” Era destul de bun. I-au spus: „În Paradis!” „Ah, zice, dacă e așa… Însă – spune – aș vrea să scap de o curiozitate: înainte de a merge în Paradis, vreau să văd o singură dată, doar o singură dată, și infernul!”
Și merge să vadă cum e acest infern. I se îndeplinește dorința, se deschide larg o poartă și se trezește într-o sală mult mai lungă decât aceasta: o sală lungă, lungă, lungă. Și ce vede acolo? Mese, mese fără sfârșit, mese una în fața celeilalte, și fiecare avea un castron de orez aburind… Cei care mâncau aveau o foame de lup, dar nicio furculiţă, nicio lingură: aveau beţişoare, dar lungi, lungi, lungi. Foame era, orez era, apetisant şi aburind, beţişoare erau, dar prea lungi şi nu ajungeau niciodată la gură… Și, deci, foame şi disperare! „Am înţeles – a spus generalul -, acum mergem în Paradis”. Se deschide poarta, și, ce să vezi? Era la fel, aceeași sală, aceleași, mese, puse una în fața celeilalte, pline de meseni, cu poftă de mâncare, cu orezul dinainte. Dar aceștia mâncau! Știți însă cum făceau? Având bețișoarele lungi, unul lua orezul și, în loc să-l ducă spre propria gură, se hrăneau unul pe celălalt! Și mâncau, și erau sătui… și era Paradis!
Ați văzut diferența! Ar fi suficient, uneori, în loc să ne gândim doar la noi înșine, să ne gândim și la ceilalți, să renunțăm puțin la egoismul nostru. Ceea ce pare infern, ceea ce pare chin s-ar putea schimba nu în Paradis, ci într-un fel de Paradis! Vecinii noștri, prietenul nostru, acel sărman, bunica mea… Uneori, ne gândim la caritate față de cei care sunt departe: caritatea începe cu cei care ne sunt aproape… Spunea o doamnă: „Sunt 20 de ani de când suntem căsătoriți. Când eram logodiți, de fiecare dată când făceai o călătorie, îmi aduceai mereu un cadou, cât de mic, ceva. Acum, că suntem căsătoriți, călătorești, dar nu mai primesc nimic, niciun cadou”. Nu se face așa! Suntem sensibili la aceste gesturi mărunte!
Dacă avem grijă să ne gândim la alții, poate și în lucruri mărunte… Copilul tău a venit acasă, ți-a adus carnetul de note cu șase note de 8: note frumoase. Felicită-l! Spune-i: „Îmi face plăcere… Muncesc cu plăcere”. Atunci când aveți copii care vă fac mândri, e mai frumoasă și munca. Dar spune-ți-le ceva, pentru că atunci când sunt mici au nevoie de laude, de încurajări, de mângâieri… Să nu ne gândim să ne arătăm dragostea doar față de cei din lumea a treia: mai întâi, față de cei care ne sunt aproape, care sunt marginalizați. Crăciunul ar trebui să trezească în noi tocmai această iubire, dragostea față de lucrurile mărunte, poate față de cei care ne sunt aproape. Și ceea ce pare o viață grea, uneori poate deveni o viață mult mai plăcută, dacă e înveselită de surâsul carității creștine și al iubirii sincere.
Iar acum, reluăm Liturghia, reînnoind din toată inima urarea către toți: un Crăciun fericit vouă și familiilor voastre!
Înregistrare și transcriere de Pr. Michele Maria Rampo, Bazilica Sf. Anton de Padova, Padova, pe atunci capelan pentru muncitori la Porto Marghera (Veneţia). Articol apărut în revista italiană „30Giorni”, Il sorriso della carità (Un’omelia inedita del 1971 sul Natale). Traducere: Cristina Grigore .
