de Albino Luciani, preot
Textul este un articol apărut în „Amici del Seminario Gregoriano” [Prietenii Seminarului Gregorian], decembrie 1942, pag. 3. În acea perioadă Albino Luciani era preot, vicerector al Seminarului gregorian din Belluno.
Pentru a-i mulțumi pe critici
Albino Luciani, preot
Credeam că articolașele din această rubrică, așa mici cum sunt, vor scăpa de mâinile criticilor. Nu a fost așa. La început au zis: „Dar le cauți cu lanterna marile vocații astea ale tale; toți oameni cu titluri nobile? De parcă nu sunt decât marchizi și domni cei care ajung preoți. Ca să vezi! Astăzi nu e nici măcar unul!”.
Imediat, atunci, mă gândesc la vocațiile celor săraci, îl aleg dintr-o sută pe abatele Kneipp, sărac printre săraci, și scot în evidență incredibila odisee a dificultăților lui. „Așa vor fi mulțumiți!”. Da’ de unde! Chiar acum vin și spun: „Te-a apucat fobia de ale noastre? Tot timpul vocații germane, franceze, spaniole și niciodată italiene… ”.
Ei bine; de data asta rămân nu doar între graniţele Italiei, ba chiar ale diecezei însăşi. Amintesc cea mai mare dintre vocațiile de episcopi din Belluno: Gasparo Contarini.
Un gentilom furat
A fost o vocaţie singulară. Cardinalatul, preoţia, episcopatul i s-au întâmplat pe neaşteptate, fără să se fi gândit vreodată la ele. Era într-o duminică, 15 mai 1535, seara. La Veneţia trebuiau să trateze marile afaceri de stat şi să aleagă magistraţi noi.
Încăpătoarea sală a consiliului mare fremăta de gentilomi din toate magistraturile: funcţionari ai Senatului, proveditori, senatori, avocaţi, consilieri ducali. Tocmai celui mai tânăr dintre aceşti consilieri îi revenea obligaţia de e supraveghea urna pentru vot.
Era Gasparo Contarini; stând drept lângă urnă, aştepta serios şi în tăcere. În câteva momente urma să înceapă votarea. Când iată, în anticameră ajunge un curier extraordinar de la Roma şi cere să vorbească cu consilierul de la urnă. „Imposibil – îi răspund ușierii -, nu puteți intra, nici el nu poate să iasă în acest moment. Așteptați sfârșitul ședinței”. Acela a insistat. Este chemat secretarul Ramusio, care confirmă ceea ce au spus uşierii: nu se poate intra! „Atunci, domnule, vă însărcinez pe dumneavoastră să-i transmiteți lui Contarini mesajul al cărui curier sunt”.
Scoate plicul, îl încredințează secretarului vorbindu-i în privat. Ramusio intră în sală imediat; foarte serios, merge lângă Contarini care era tot la locul lui, așteptând, și îi spune: „Domnule Gasparo, am să vă dau o veste mare: ați fost ales cardinal de către Papa!”. Contarini rămâne mirat, mut de uimire, apoi în sfârșit răspunde: „Care cardinal? Sunt consilier de Veneția!”. Dar vestea a fost auzită; gentilomii s-au adunat în jurul lui pentru a-l felicita și a-i face urări. El mulțumea, bâlbâia că e nedemn, că nu s-a gândit niciodată la cardinalat, că-l va refuza. „Aveți grijă – îi spune Matteo Dandolo -, Papa știe ce face și vă veți opune voinței lui Dumnezeu”. Puțin mai deoparte, Alvise Mocenigo este nemulțumit şi comentează: „Preoții ăștia! Ne-au furat cel mai bun gentilom al Republicii!”.
Un om-program
Gasparo Contarini
Mocenigo spunea adevărul: Veneția nu avea în acea vreme un personaj mai semnificativ decât Contarini. Intrat de tânăr în atribuțiile de stat, ambasador pe lângă Carol al V-lea, apoi pe lângă Clement al VII-lea în momente atât de dificile, era cunoscut în întreaga Europă ca un om de o mare înțelepciune și prudență. Mulți îl vedeau în el pe următorul doge. Era renumită și minunata sa cultură umanistă, filosofică, teologică; autor a unor deosebit de prețioase lucrări teologico- patristice, era în contact cu cei mai importanți oameni de atunci.
Dar mai ales strălucea prin bunătatea vieții și puritatea moralei. Propunea necesitatea de a reforma Biserica decăzută și intenționa să acționeze dând un exemplu de viață foarte serioasă, aproape austeră. Cu aceste precedente, cardinalatul făcea din numele lui un stindard, care era ridicat și arătat acelora care doreau să lupte pentru a salva Biserica de gravele pericole care o amenințau. Nu era de mirare că Papa se gândise la el.
Episcop la Belluno
Frumos e că ne-a dăruit un astfel de om conferindu-i episcopatul de Belluno (1536). Rezultă că l-a acceptat cu dificultate.
A intrat în posesia lui în 1537, prin fratele Tomaso. A fost printre noi în vara anului 1538, dar pentru scurt timp, deoarece Papa l-a rechemat trimițându-l nunțiu în Germania şi apoi la Bologna, unde a murit în 1542. La Belluno a avut parte de afecțiune și simpatie. Scria de la Roma, imediat după venirea sa în 1538: „Vă mulțumesc tuturor pentru marea iubire pe care ne-ați arătat-o… desigur, noi vă iubim pe toți ca pe nişte fii, nu trece zi să nu ne amintim de voi; când ne rugăm înaintea Domnului, primul gând e pentru voi”.
Lăsase în episcopie portretul său, realizat de Tiziano. Vai! A dispărut acum o sută de ani! Noi îi datoram o mică amintire în acest centenar al morții sale.
Traducere: Cristina Grigore
