de Albino Luciani, cardinal
Text apărut cu titlul „A Fatima con suor Lucia” în publicația italiană „Gente veneta”, din 23 iulie 1977, p. 5, publicat și în Opera Omnia, vol. 8, p. 179-180.
Sora Lucia dos Santos
Luni, 11 iulie, am concelebrat împreună cu câțiva preoți din Veneția în biserica surorilor carmelitane din Coimbra, oraș portughez de circa o sută de mii de locuitori. Imediat după aceea, singur (cardinalii pot intra în clauzură) am întâlnit întreaga comunitate de călugărițe (douăzeci și două de surori cu voturi pe viață și novice); apoi am vorbit îndelung cu Sora Lucia dos Santos, singura supraviețuitoare dintre cei trei vizionari de la Fatima. Sora Lucia are șaptezeci de ani, dar nu-i arată: despre acest lucru m-a asigurat ea însăși, zâmbind. Nu a adăugat ca Pius al IX-lea: „Îi duc atât de bine în spate, că nu cade nici măcar unul ca să scap de el”, dar jovialitatea, vorba repezită, interesul plin de pasiune care, atunci când vorbește, este evident față tot ceea ce privește Biserica de astăzi, cu problemele ei grave, sunt în ea dovadă de tinerețe spirituală.
Eu înțeleg portugheza cu aproximație, pentru că am fost – după un studiu foarte sumar – timp de câteva săptămâni în Brazilia; și dacă nu aș fi cunoscut deloc acea limbă, tot aș fi înțeles-o pe micuța călugăriță, care insista în discuția cu mine asupra necesității de a avea astăzi creștini și mai ales seminariști, novici și novice hotărâți în mod serios să-i aparțină lui Dumnezeu fără rezerve. Îmi vorbea cu multă vigoare și convingere despre freiras, padres e cristãos con a firme cabeça (surori, preoți și creștini cu capul pe umeri). Radicală asemenea sfinților: ou todo ou nada: ori totul ori nimic, dacă cineva vrea să-i aparțină lui Dumnezeu în mod serios. Despre apariții, Sora Lucia nu mi-a vorbit. Eu am întrebat-o doar despre renumitul „dans al soarelui”. Nu l-a văzut. Șaptezeci de mii de persoane au văzut în continuu, timp de zece minute, pe 13 octombrie 1917 cum se colorează soarele în diferite culori, cum se învârte în jurul axei sale de trei ori, iar apoi coboară foarte repede spre pământ. Lucia, împreună cu ceilalți doi vizionari, în acel timp vedeau, în schimb, aproape de soarele care stătea nemișcat, Sfânta Familie, apoi, în imagini care se succedau, pe Fecioara Maria îndurerată și ca Fecioar a Carmelului.
Probabil că acum careva va întreba: un cardinal se interesează de revelații private? Nu știe că Evanghelia conține totul? Că revelațiile, chiar dacă sunt aprobate [de Biserică – n. trad.], nu sunt adevăruri de credință? Știu foarte bine acest lucru. Dar adevăr de credință, din Evanghelie, este și acesta: că „semne îi vor însoţi pe cei care cred” (Mc 16,17). Dacă astăzi este atât de mult la modă „să se scruteze semnele timpului”, într-atât încât asistăm la o inflație și un flagel de „semne”, cred că-mi este permis să mă refer (cu credință omenească) la semnul din 13 octombrie 1917 atestat chiar și de anticlericali și de necredincioși. Și, dincolo de semn, este oportun să luăm aminte la lucrurile subliniate de acel semn. Care?
Primul: să ne căim pentru propriile păcatele, să evităm să-l mai ofensăm pe Domnul.
Al doilea: să ne rugăm: rugăciunea este mijlocul de comunicare cu Dumnezeu, însă mijloacele de comunicare dintre oameni (televiziunea, radioul, cinematografia, presa) astăzi predomină foarte mult și par că vor să elimine cu totul rugăciunea: ceci tuera cela (acesta îl va omorî pe acela) s-a spus; pare să se adeverească. Nu o spun eu, ci Karl Rahner, care a scris: „Chiar și în Biserică are loc o dedicare exclusivă a omului către cele trecătoare, ceea ce nu mai este o alegere legitimă, ci apostazie și pierdere completă a credinței”.
PUBLICITATE
Al treilea: să recităm sfântul rozariu. Naaman sirianul, mare general, respingea simpla baie în Iordan, sugerată de Elizeu. Unii fac ca Naaman: „Sunt un mare teolog, un creștin matur, care respiră Biblia cu ambii plămâni și transpiră liturgia prin toți porii, și mi se propune rozariul?”. Și totuși, și cele cincisprezece mistere ale rozariului sunt Biblie, inclusiv „Tatăl nostru” și Bucură-te, Marie” și „Slavă Tatălui”, sunt Biblie îmbinată cu rugăciunea, care face bine sufletului. O Biblie studiată doar de dragul cercetării, ar putea umple sufletul de mândrie și l-ar putea secătui: nu sunt puține cazurile de bibliști care și-au pierdut credința.
Al patrulea: infernul există, și se poate cădea în el. La Fatima, Sfânta Fecioară Maria a învățat această rugăciune: „Isuse, iartă-ne păcatele, ferește-ne de focul iadului și du în cer toate sufletele”. Pe lumea asta sunt lucruri importante, dar niciunul mai important decât să merităm paradisul printr-o viață bună. Asta nu o spune Fatima, ci Evanghelia: „Ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Mt 16,26).
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
