de Albino Luciani


Text apărut sub titlul „La risurrezione di Gesù certezza che deve rimanere” în publicația italiană „Humilitas”, Anno XXIV – aprile 2007- n. 2, publicat și în Opera Omnia, vol. 5, p. 368.


 

Citind Evangheliile, ni se pare că sunt seci și aspre. Discipolii nu atestă niciodată că l-ar fi văzut pe Cristos înviind, nu spun niciodată la ce oră şi cum a înviat. L-au văzut pe Cristos şi gata. Sunt siguri că l-au văzut, dar certitudinea lor este mijlocită, spontană, a avut nevoie de o răsturnare psihologică, de o nouă stare sufletească. În seara din vinerea sfântă ei sunt, de fapt, la pământ: aşteptaseră cu imensă încredere un triumf spectaculos al lui Cristos şi când colo a ajuns pe cruce! Totul s-a prăbușit. Când le apare Cristos în seara de Paște, nu găsește nicidecum niște persoane care se gândesc la înviere, capabile să creeze un eveniment, chiar dacă doar și l-ar fi imaginat cu entuziasm! Găsește niște discipoli neîncrezători, în defensivă, cuprinși de teama de a gafa din nou. Acest lucru îl obligă pe Cristos să se poarte cu ei cu o delicatețe extraordinară: le-a explicat Scripturile şi i-a lăsat să atingă cu mâna legătura strânsă, prezisă de profeți, dintre suferințele și glorificarea lui Mesia. Pentru a se face recunoscut mai bine, repetă anumite gesturi familiare, precum frângerea pâinii. O cheamă pe nume pe Maria cu aceeași inflexiune a vocii de odinioară. Spune: „Priviţi mâinile şi picioarele mele, căci eu sunt! Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe mine că am!” (Lc 24,39). Și, întrucât continuă să ezite, mănâncă, în prezența lor, pește fript.

* * *

Toate aceste lucruri mi se par a fi favorabile apariţiilor exterioare, unei perioade reale dintre Paşte şi Înălţare, unor rusalii distincte, în timp, de Paște. Știu, sunt unele divergențe în relatări. De exemplu: la Luca îngerii învierii sunt doi, la Matei şi Marcu e unul, la Ioan lipsesc cu desăvârșire; după Marcu, femeile nu vorbesc cu nimeni, după Matei şi Luca, în schimb, sunt tocmai femeile cele care le dau de veste apostolilor. Dar eu rămân la afirmația lui Heraclit, pe care părintele Lagrange a pus-o la începutul Evangheliei sale după Isus Cristos: „concordanța tacită valorează mai mult decât concordanța evidentă”. Newman spunea, apoi, că zece mii de  dificultăți nu fac un dubiu. În acest caz nu rămâne decât faptul că, în ciuda unor divergențe și a autonomiei fiecărui evanghelist în parte, există un acord deplin și masiv asupra a două puncte esențiale: Isus era mort și a fost văzut din nou viu; înviat, s-a comportat, e adevărat, în mod diferit de cum a făcut înainte, dar era, în carne și oase, cel de dinainte.

Aceste două puncte au fost o certitudine în trecut; certitudine trebuie să rămână. Pe ele se bazează credința în înviere, care este elementul central al vieții noastre creștine și temeiul speranței noastre! Să nu ne lăsăm timorați de vreo luare de poziție seculară.

Păreri și mai eronate se observau la începuturile Bisericii. Dar care a fost răspunsul apostolilor? „Ceea ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit… vă vestim și vouă” (1In 1,1-3).

 


Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.

Show Buttons
Hide Buttons