de Albino Luciani
Textul este o predică din perioada în care Luciani era Patriarh de Veneția, și a apărut în revista italiană Humilitas, An XXII-iulie 2005 – nr. 3, cu titlul „Ogni papa è il nostro papa”, preluat din Opera omnia, vol. 7, pag. 99-100.
Cine citește cu atenție Evanghelia, observă foarte ușor supremația aparte pe care Cartea Sfântă i-o rezervă lui Simon Petru. De exemplu, este prezentată de patru ori lista completă a celor doisprezece apostoli. Numele celorlalţi au loc variabil: numele lui Petru, în schimb, este mereu primul în toate cele patru liste. Mai mult: se întâmplă uneori ca dintre cei doisprezece, Isus să aleagă doar doi sau trei, ca să fie martori ai Schimbării sale la faţă, ai Pătimirii sale, ai învierii fiicei lui Iair sau ca să pregătească Ultima Cină. Ei bine, Petru este mereu printre cei aleşi şi e întotdeauna primul numit. Careva va spune: „Pentru că Petru era cel mai sfânt!”. Vai! După Iuda, niciunul dintre apostoli nu face o impresie mai proastă ca Petru, în zilele Pătimirii, care îl renegă de trei ori pe Învățătorul. Și tot lui îi spune Isus: „Pleacă de la mine satană. Tu ești o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16,23; cf. Mc 8,33). Alții vor spune: „Poate că Petru s-a impus în fața celorlalți apostoli prin caracterul său generos, întreprinzător şi cu credinţa sa mai vie decât a celorlalţi”. Nici asta nu este adevărat. Apostolii, dimpotrivă, înainte de a-l primi pe Duhul Sfânt, nicidecum nu aveau de gând să lase altora primul loc, obișnuiau să îl revendice între ei (cf. Mt 18,1; 20,25-28; Mc 9,33-37; 10,42-45; Lc 9,46-48; 22,24.29).
Și atunci? Motivul adevărat pentru care evangheliștii au recunoscut că primul loc i se cuvinte lui Petru stă în cuvintele pe care le-am auzit mai devreme în lectura a treia: „Fericit ești Simon, fiul lui Iona – îi spune Isus – … tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: dacă vei lega [ceva] pe pământ va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega [ceva] pe pământ va fi dezlegat în ceruri (Mt 16,17-19). Aceste cuvinte spun că primul loc a fost voit și dat de Isus însuși dincolo de meritele lui Petru, având în vedere funcţia sa pentru binele şi unitatea Bisericii. Aceste cuvinte, de fapt, cuprind în ele trei imagini: 1. Petru este piatra – stânca: acest lucru înseamnă că Biserica stă pe el ca pe temelia sa şi de la el îşi primeşte unitatea; 2. Petru are cheile: acest lucru îl indică pe el ca intendent şi administrator suprem; 3. Petru leagă şi dezleagă cu aprobarea lui Dumnezeu: aici e vorba de dreptul suveran de a legifera şi dispensa. Cele trei imagini sunt legate una de alta: nu pot fi separate; explicându-se şi consolidându-se una pe cealaltă, ele vorbesc clar de o adevărată autoritate, de un primat spiritual efectiv al lui Petru în Biserica lui Isus.
Frații mei, această autoritate nu este însă un lucru personal al lui Petru, care a dispărut împreună cu el: legată de Biserică și prezentată de Cristos ca necesară pentru unitatea Bisericii înseși, ea trece de la Petru la succesorii lui, la papi. Sf. Francisc de Sales scria: „să nu vină să-mi spună că autoritatea acordată lui Petru nu a fost transmisă pontifului roman. Fiindu-i acordată lui Petru pentru binele comun al Bisericii, această autoritate nu putea să înceteze odată cu Petru, destinat să moară după câțiva ani… să recunoaștem, deci, că scaunul pontifului roman este această piatră pe care a fost întemeiată Biserica”. Acesta este gândul pe care am vrut să-l aduc în această seară în atenția dumneavoastră. Nu este vorba de o opinie a mea sau a unor teologi, ci este adevărul revelat de Dumnezeu că papa posedă autoritate asupra întregii Biserici și că lui îi datorăm nu doar respect și cinstire, ci adevărată ascultare.
Știu: nu toate documentele papei au aceeași valoare; nu toate obligă în același fel. Într-un fel, însă, toate obligă. Și nu e de folos să vezi azi catolici care în continuu, cu centimetrul în mână, măsoară până unde poate să ajungă ascultarea lor, care, apoi, se reduce la o ascultare acordată cu pipeta. Nici nu e edificator acest alt fenomen: nici nu a apărut bine un document pontifical, că primul lucru pe care îl fac unii e să verifice dacă papa s-a menținut sau nu între anumiți parametri: apoi decid dacă să-și dea sau nu adeziunea și până la ce punct. Alții fac distincție: acel papă da, acest papă nu. Aud spunându-se: „acela era papa nostru!”. Dar fiecare papă trebuie să fie al nostru! Alții fac distincție între felurite documente ale aceluiași papă: chiar astăzi un ziar îl apreciază pe Paul al VI-lea pentru că l-a primit pe Gromiko [n. trad. – Andrei Andreevici Gromîko, politician și diplomat sovietic], dar își manifestă rezervele față de faptul că papa a făcut aluzie recent la lucrarea tot mai prezentă și dăunătoare a diavolului în interiorul Bisericii. De acord, nimănui nu-i cere Dumnezeu ca, crezând, să-și plece capul cu ochii închiși. Nimeni, spune Sf. Toma [n. trad. – de Aquino], nu crede dacă mai întâi, cu ochii bine deschiși, nu vede că este oportun și de datoria lui să creadă. Dumnezeu, însă, îi cere celui care crede ca, în cele ale credinței sau legate de credință, să nu țină capul sus cu trufie. Nu îi putem oferi lui Dumnezeu da-ul credinţei dacă nu ne simţim mici atât în faţa Lui cât şi a vicarului Său, care îl reprezintă pe pământ pe Fiul lui Dumnezeu. Noi trebuie să ascultăm directivele papei așa cum fiii ascultă directivele unui tată şi să ne rugăm pentru el, pentru ca Domnul să-l întărească, să-l sprijine și să-l ajute. Acesta este şi sensul şi scopul celebrării liturgice care ne reuneşte în această seară în jurul mormântului Sf. Marcu: acela de a fi mereu – şi sper cu tărie acest lucru – fii ai lui Petru prin persoanele noastre.
Traducere: Cristina Grigore
