de Albino Luciani, Episcop de Vittorio Veneto
Predică ținută la 1 ianuarie 1961 de Mons. Albino Luciani, pe când era Episcop de Vittorio Veneto.
An Nou. Un nou vâslit și un nou efort de înaintare în navigarea din viața noastră. Această navigare a fost reprezentată în patru tablouri. Primul reprezintă copilăria. O barcă cu pânză doar ce a ieșit din port. În mijloc stă așezat un copil și privește, lipsit de griji, jocul valurilor. Poate sta liniștit și lipsit de griji pentru că în față, sigur pe el la timonă, este un înger; în spate, la pupă, se află, e adevărat, o figură obscură, dar doarme profund și nu dă semne să se trezească. Al doilea tablou reprezintă adolescența. Copilul din primul tablou e acum un tânăr, în picioare, scrutează, din barcă, cu privirea sa curioasă depărtările necunoscute, unde își imaginează că sunt frumuseți fără de sfârșit. Timona e încă în mâna îngerului, dar valurile s-au întețit puternic, iar figura obscură nu mai doarme: privirea sa înspăimântătoare nu promite nimic bun: tânjește după timonă și prevestește atacuri. Al treilea tablou reprezintă vârsta matură. În barcă, acum, e un bărbat, care luptă din toate puterile cu uraganul ce se dezlănțuie ca o hoardă; cerul e întunecat; bărbatul e întunecat; timona e în mâna figurii obscure: îngerul a fost legat în spate. În al patrulea tablou, în barcă stă un bătrân. Furtuna s-a liniștit, portul se vede în zare, soarele strălucește printre valuri. Îngerul e cel care conduce, iar figura obscură e legată bine în lanțuri. Reprezentarea este imaginară, dar conține adevăruri, pe care doresc să le amintesc.
Primul adevăr. Viața noastră este, într-adevăr, ca o călătorie cu un punct de plecare și unul de sosire, iar anul 1961, care începe azi, nu este decât o bucată de drum între aceste două capete. Dar iată: în timp ce cunoaștem cu precizie punctul de plecare, ne e complet necunoscută distanța până la punctul de sosire. Câți ani mai sunt? Aici, printre noi, sunt persoane pregătite, care știu desen și mecanică, engleză și trigonometrie; dar această mică noțiune, acest detaliu curios al anilor ce ne mai rămân de trăit, nimeni nu-l știe. Ne cuprinde un ușor fior și ne luăm următorul angajament: «Anii pot fi foarte puțini, poate fi vorba doar de câteva luni ori de câteva zile. Doamne, nu voi irosi nici măcar un minut!». Avem însă o problemă mult mai îngrijorătoare. Porturile de sosire sunt două: Paradisul și Infernul, și numai primul e de dorit, e comoara cea mai de preț. Vom ajunge acolo? Asta e problema. Toate celelalte, în comparație cu aceasta, sunt nimic. «Am fost bogat, am fost renumit, am avut o carieră strălucită. Toate astea nu sunt decât un dezastru dacă nu ajung acolo. Mă refer la acel prim port!».
Al doilea adevăr. Pentru a fi bun trebuie, într-adevăr, să lupţi, îndeosebi în anumite momente mai grele. E adevărat că două forţe opuse îşi dispută timona, sau altfel spus conducerea vieţii noastre. E adevărat că sfinţenia este rod al cuceririi şi al izbânzilor dobândite zi după zi în vârf de lance. E adevărat. Şi de aceea Biserica ne îndeamnă: «et pugnate cum antiquo serpente» (Breviar). Fiţi tari în luptă şi înfruntaţi şarpele din vechime.
Dante și Virgiliu, de Jean-Baptiste-Camille Corot (1859).
Al treilea adevăr. Şarpele foloseşte, într-adevăr, o anumită tactică în dauna noastră. Spunea Sfântul Petru: «Duşmanul vostru… dă târcoale » (1Pt 5,8). Dante, prin pădurea întunecată, descrie tocmai această tactică, atunci când găseşte drumul blocat de trei fiare: «o sprintenă panteră,-împestrițată», leul «cu nările la pândă» şi lupoaica flămândă de pofte rele şi jalnică-arătare. Pantera care, uşoară şi sprintenă, nu lasă nicio clipă de răgaz, este senzualitatea; ea se foloseşte de orice pentru a stinge în noi plăcerile şi bucuriile spiritului şi pentru a aprinde dorinţele care nu sunt bune; o simţim în preajma noastră peste tot şi ar fi în stare să ne descurajeze şi să ne facă să cedăm dacă nu am avea ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu. Leul «cu nările la pândă» reprezintă orgoliul, care ţinteşte tocmai capetele ce umblă țanțoșe, în timp ce, dedesubt, persoana merge cu pieptul înainte și, în timp ce înaintează, burta tinde să iasă în evidenţă. Dar nu avem niciun motiv să fim atât de mândri. Ne dă de înțeles acest lucru și Giuseppe Giusti în una dintre epigramele sale. Pe vremea lui era un preşedinte căruia îi plăcea nespus să conducă şi umbla în trombă după asta şi iată, poetul aruncă „săgeata”: Au stricat tromba unui preşedinte; din fericire, înăuntru nu era nimic! Eh, sunt unii care umblă în trombă chiar şi înaintea lui Dumnezeu; sunt totul, ştiu totul, sunt autonomi, anticonformiști, autosuficienți! Dar apoi? Dedesubt? Ce rămâne din toată bravura lor? Lupoaica, atât de slabă şi cu toate poftele ei, poate fi mondenitatea, care ne devorează cu angajamentele ei pe bandă: vizite, examene, concursuri, afaceri, competiţii sportive, spectacole. Ne lăsăm înghiţiţi de aceste lucruri ca într-un abis. Şi Dumnezeu? Şi sufletul nostru? Devin două lucruri mărunte şi secundare, pe care le întrezărim din când în când ca pe nişte punctişoare îndepărtate şi cărora le acordăm câteva clipe, foarte rar şi în grabă.
Al patrulea adevăr. Forţele binelui lansează, într-adevăr, o contraofensivă folosind o tactică opusă celei a fiarelor. Din fericire! Pentru senzualitate, tactica vidului. Da, sunt momente în care Dumnezeu lasă un gol în lăuntrul nostru. Simţim că anumite lucruri nu sunt demne de noi, nu sunt îndeajuns, nu ne umplu. Simțim ca un fel de durere de dinți, în timp ce o voce calmă spune: «Mergi la dentist!». Sfântul Augustin, referindu-se la cei 17 ani de viață desfrânată, mărturisește: «Rodebar, crucicabar», eram măcinat, mă chinuiam în acei ani; nu era viață, Doamne! «Talis vita, numquid vita erat?». Sfântul Camil se mustra pe sine și pe alții astfel: «Găsim plăcere în a face rău, dar plăcerea trece repede și răul rămâne; a face bine ne costă osteneală, dar osteneala trece repede și binele rămâne!». Pentru mândrie e nevoie de Evanghelie, care este foarte clară în această privință: «Așază-te pe ultimul loc» (Lc 14,10); Domnul a fost în mijlocul apostolilor săi «ca unul care slujește» (Lc 22,27); «să vă spălați picioarele unii altora… fericiți sunteți dacă o veți face» (In 13,14.17). Se potrivește bine și ce sugerează cartea Imitațiunii: «Gândește-te la păcatele tale cu mare părere de rău și tristețe. Nu te crede cineva pentru că ai făcut fapte bune. În realitatea ești un păcătos». Pentru mondenitate, ar putea fi suficient acest mic gând, tot din Evanghelie: «Ce i-ar folosi omului de-ar câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul?» (Mt 16,26). Să ne gândim, așadar, mai ales la suflet, în acest an abia început. Plutesc prin aer urări. Să fie mai ales urări pentru suflet! Sosesc mesaje, sunt sugerate remedii. Să fie mesaje și remedii pentru suflet! Amintesc frumosul mesaj de Crăciun al Papei Pius al XII-lea, din 1942. Se încheia cu cinci puncte devenite renumite, fiecare începând așa: «Cine vrea ca steaua păcii să răsară și să se oprească în loc…». Îmi amintesc că acea «stea a păcii» m-a impresionat; dar l-a impresionat, se pare, și pe Trilussa, dacă, imediat, i-a dedicat una dintre poeziile sale, printre cele mai delicate: Oița văzu / că Păstorul privea cerul / pentru a găsi o stea./ Pe care-o cauţi / – îl întrebai -, poate / pe cea care va aduce pacea, / care va aduce Iubirea?/ – Steaua e, dar încă nu se vede / – îi răspunse Păstorul – / Va străluci când aprinsă fi-va/ de Credinţă, de Dreptate şi de Caritate!
Fraţii mei, să reaprindem în noi virtuţile credinţei, dreptăţii şi carităţii. Ele ne vor ajuta să luptăm cu vitejie bătălia împotriva răului, să folosim tactica cea bună, ne vor așeza printre cei nobili în spirit și vor ajuta la instaurarea păcii în sufletul nostru și în lume!
Text original publicat în Opera Omnia, vol. 2 pag. 235-237, preluat de revista Humilitas, Anno XXVII – gennaio 2010 – n. 1. Traducere în română de Cristina Grigore. Pentru traducerea în română a Infernului, de Dante Alighieri, s-a folosit versiunea lui George Pruteanu.
