DISCURS AL PAPEI IOAN PAUL I
CĂTRE CLERUL ROMAN
joi, 7 septembrie 1978
Îi mulțumesc sincer Cardinalului Vicar pentru urările pe care mi le-a adresat în numele tuturor celor prezenți. Știu ce ajutor fidel și valid a fost pentru neuitatul meu Predecesor: sper că va vrea să continue aceeași colaborare pentru mine. Îi salut cu multă afecțiune pe Monseniorul Vice regent, pe episcopii auxiliari, oficialii din diferitele Centre și Oficii ale Vicariatului, apoi pe fiecare preot în parte dedicat îngrijirii sufletelor în cadrul Diecezei și a Districtului acesteia: pe parohi în primul rând, pe cooperatorii lor, pe călugări și, prin ei, familiile religioase și pe credincioși.
Conform Evangheliei
Probabil că ați observat deja că, vorbindu-le cardinalilor în Capela Sixtină, am amintit de „marea disciplină a Bisericii” care trebuie „păstrată în viața preoților și a credincioșilor”. Despre acest argument a vorbit adesea venerabilul meu Predecesor; despre el îmi permit să mă întrețin cu voi foarte pe scurt în această primă întâlnire cu cordialitate fraternă.
Există o disciplină „mică”, care se limitează la simpla observare exterioară și formală a normelor juridice. Eu aș vrea, în schimb, să vă vorbesc despre disciplina „mare”. Aceasta există numai dacă observarea exterioară este rodul convingerilor adânci și oglindire liberă și plină de bucurie a unei vieți trăite în strânsă uniune cu Dumnezeu. Este vorba – scrie abatele Chautard – de activitatea unui suflet, care reacționează în continuu pentru a stăpâni înclinațiile rele și pentru a dobândi puțin câte puțin obiceiul de a judeca și de a se comporta în toate circumstanțele vieții conform principiilor Evangheliei și exemplelor lui Isus. „Stăpânirea înclinațiilor” înseamnă disciplină. Expresia „puțin câte puțin” indică disciplina, care necesită efort continuu, îndelung, deloc ușor. Nici măcar îngerii văzuți în somn de Iacob nu zburau, ci urcau treaptă cu treaptă; darămite noi, care suntem oameni sărmani lipsiți de aripi.
„Marea” disciplină necesită un mediu potrivit. Și, înainte de toate, reculegere. Mi s-a întâmplat odată să văd în gara din Milano un cărăuș care, așezându-și capul pe un sac cu cărbuni sprijinit de un stâlp, dormea liniștit… Trenurile plecau fluierând și soseau scârțâind din roți; difuzoarele transmiteau în continuu anunțuri; lumea pleca și venea cu murmur de voci și zgomot, dar el – continuând să doarmă – părea să spună: „Faceți ce vreți, dar eu am nevoie să stau puțin liniștit”. Ceva asemănător ar trebui să facem noi, preoții: în jurul nostru este o continuă mișcare și vorbire a persoanelor, a ziarelor, a radioului și televiziunii. Cu măsură și disciplină preoțească ar trebui să spunem: „Dincolo de anumite limite, pentru mine, care sunt preot al Domnului, voi nu existați; eu trebuie să-mi iau puțin răgaz pentru sufletul meu; mă detașez de voi pentru a mă uni cu Dumnezeul meu”.
Iar dorința multor credincioși buni este, astăzi, să-l simtă pe preotul lor frecvent unit cu Dumnezeu. Ei gândesc ca și avocatul din Lyon, întors dintr-o vizită la Parohul din Ars. „Ce ați văzut la Ars?”, a fost întrebat. Răspuns: „L-am văzut pe Dumnezeu într-un om”. Raționamente asemănătoare face și Sf. Grigore cel Mare. El își exprimă speranța că păstorul de suflete dialoghează cu Dumnezeu fără a uita de oameni și dialoghează cu oamenii fără a uita de Dumnezeu. Și continuă: păstorul să evite ispita de a dori să fie iubit mai degrabă de credincioși decât de Dumnezeu sau de a fi prea slab din teama de a pierde afecțiunea oamenilor; să nu se expună mustrării divine: „Vai celor care cos benzi pe orice încheietură a mâinii” (Ez 13,18). „Păstorul – încheie el – trebuie desigur să caute să se facă iubit, dar cu scopul de a se face ascultat, nu de a căuta această afecțiune pentru propriul folos” (cfr. Sf. Grigore cel Mare, Regula Pastoralis, 1. II, c. VIII).
Preoții, într-o anumită măsură, sunt toți călăuze și păstori, dar știu oare toți exact ce înseamnă cu adevărat să fi păstorul unei Biserici particulare, sau Episcop? Pe de o parte, Isus, păstorul suprem, a spus despre sine: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ” (Mt 28,19), pe de altă parte a adăugat: „Am venit să slujesc” (Mt 20,28) și le-a spălat picioarele Apostolilor. În el se împleteau așadar puterea și slujirea. Ceva asemănător trebuie spus și despre Apostoli și episcopi. „Praesumus – spunea Augustin – si prosumus” ( Miscellanea Augustiniana, Romae 1930, t. I, p. 563); noi episcopii prezidăm, dacă slujim: prezidarea noastră este corectă dacă constă în slujire sau se desfășoară cu scopul de a sluji, cu spirit și în stil de slujire. Această slujire episcopală, apoi, ar fi carentă dacă episcopul nu ar vrea să exercite puterile primite. Spunea tot Augustin: „Episcopul, care nu slujește public (predicând, prezidând), nu este decât foeneus custos, o sperietoare pusă între aracii din vie, pentru ca păsările să nu ciugulească strugurii” (Ibid., p. 568). De aceea stă scris în Lumen Gentium: „Episcopii conduc… prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar și prin autoritatea și puterea sacră” (nr. 27).
Slujirea pastorală
O altă componentă a slujirii preoțești este dragostea față de propria misiune. Știu: nu e ușor să iubești misiunea primită și să rămâi și când lucrurile nu merg bine, când ai impresia că nu ești înțeles ori încurajat, când comparația inevitabilă cu misiunile încredințate altora ne împing la tristețe și descurajare. Dar nu lucrăm oare pentru Domnul? Ascetica ne învață: fii atent nu față de cine asculți, ci pentru Cine asculți. Și reflecția ajută. Eu sunt episcop de douăzeci de ani: de multe ori am suferit pentru că nu am putut răsplăti pe careva, care într-adevăr merita; dar, ori nu era disponibilă funcția-răsplată ori nu știam cu cine să înlocuiesc persoana în cauză sau apăreau circumstanțe potrivnice. Pe de altă parte, a scris Sf. Francisc de Sales: „Nu e vocație care să nu aibă problemele sale, amărăciunile sale, neplăcerile sale. În afara celor care sunt cu totul abandonați la voința lui Dumnezeu, fiecare ar trebui să-și schimbe propria condiție cu a altora. Cei care sunt episcopi nu ar vrea să fie episcopi; cei care sunt căsătoriți ar vrea să nu fie căsătoriți, iar cei care nu sunt ar vrea să fie. De unde vine această generală neliniște a spiritelor dacă nu de la o anumită alergie pe care o avem la constrângere și de la un spirit care nu e bun, care ne face să presupunem că alții se simt mai bine ca noi?” (Francisc de Sales, OEuvres, éd. Annecy, t. XII, pp. 348-349).
Am vorbit în mod simplu și-mi cer scuze pentru asta. Pot însă să vă asigur că de când am devenit episcopul vostru vă iubesc mult. Și cu inima plină de iubire vă împart Binecuvântarea Apostolică.
© Copyright – Libreria Editrice Vaticana
© Traducere în limba română – Cristina Grigore
