de Albino Luciani, episcop


Acest text pare a fi o conferință ținută unui grup de preoți (se remarcă stilul oral al autorului) și a fost publicat în mai 2003 de revista italiană „30 Giorni”, cu titlul „Io non sono un mistico” [n. trad. – Nu sunt un mistic]. Sublinierile aparțin traducătoarei.


 

Episcopul Albino Luciani la Lourdes

În Evanghelie, Domnul ne face multe recomandări în ce privește rugăciunea.

Insistența. Nu e îndeajuns să cerem o dată. Nu e ca atunci când cânți la pian: atingi o clapă și iese un sunet. „Doamne, dă-mi acest har”. Gata, ești servit. Cât ai bate din palme. Nu e așa. Domnul însuși a spus că nu e așa. Vreau să cereți. Și a povestit și o parabolă. Într-un oraș era un judecător nedrept. Nu-l interesa nici de Dumnezeu nici de sărmanii muritori. O văduvă mergea la el în fiecare zi: „Fă-mi dreptate, fă-mi dreptate!”. „Pleacă, pleacă! N-am timp, n-am timp”. Dar văduva se întorcea. În cele din urmă, judecătorul și-a spus: „Chiar dacă nu mă tem de Dumnezeu, iar de oameni nu-mi pasă, pentru că această văduvă vine și mă deranjează și nu mă lasă deloc în pace, vreau să-i fac dreptate, ca să scap de ea”. Concluzia lui Isus Cristos: acest lucru îl face un judecător nedrept și dintr-un motiv egoist; iar Tatăl vostru, atunci când voi veți insista să-i cereți să vă facă dreptate, Tatăl vostru din ceruri, care vă iubește, nu vă va asculta oare? Și am auzit deja de la Conciliu: trebuie să ne rugăm mereu; să ne rugăm fără încetare.

Prima noastră îndatorire este să-i învățăm pe oameni să se roage, pentru că atunci când le-am oferit acest instrument puternic, se descurcă singuri să dobândească haruri de la Domnul. Eu nu pot să fac un tratat despre rugăciune; și probabil voi știți mai multe decât mine. Voi sublinia doar câte ceva.

Poate că insistăm prea mult pe rugăciunea de cerere: „Doamne, amintește-ți de mine; Doamne, iartă-mă!”. Foarte frumos! Dar Isus, când ne-a învăţat Tatăl nostru, ne-a spus: „Rugaţi-vă aşa”, iar rugăciunea lui a împărţit-o în două părţi. Prima: „Sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta”. Aceasta este partea care se referă la relaţia noastră cu Dumnezeu. Abia apoi se trece la a doua: „Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, etc.”. Aşadar şi în rugăciunile noastre trebuie să urmăm această metodă: întâi să facem rugăciunea de adoraţie, de laudă, de mulţumire; şi abia apoi pe cea de cerere. În Scrisori, Sfântul Paul scrie: „Gratias agamus, Deo gratias, Deo autem gratias…” [n. trad. – „să-i aducem mulțumire”, „mulțumim lui Dumnezeu”, „mulțumire fie lui Dumnezeu”]. Aceste expresii – nu le-am numărat eu – se întâlnesc de peste 150 de ori. Sfântul Paul aduce mulțumire încontinuu. Dar observați și celelalte rugăciuni: „Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine”. Apoi urmează cererea: „Roagă-te pentru noi, păcătoșii”. Mai întâi îi facem un frumos compliment Sfintei Fecioare. Trebuie să fim diplomați: aducem o laudă, și abia apoi cerem. Și rugăciunile vechi – nu cele moderne – toate au la început lauda, complimentul. „Deus qui corda fidelium Sancti Spiritus illustratione docuisti…” [n. trad. – Dumnezeule, care prin lumina Duhului Sfânt ai învățat inimile credincioșilor tăi], după ce am adus o frumoasă laudă, urmează cererea: „da nobis quaesumus…” [n. trad. – „dă-ne ca…”]. În schimb: „Concede nobis, famulis tuis…”  [n. trad. – dă-ne nouă, slujitorilor tăi], asta e o rugăciune modernă; începe imediat cerând ceva. Nu a înțeles nimic, n-a înțeles nimic cine a compus-o. Și chiar și litaniile Maicii Domnului: „Maică preacurată” –  elogiul,  „roagă-te pentru noi” – cererea; toate la fel. Această metodă trebuie să o folosim în rugăciunile noastre.

Să ne preocupăm puțin și de… Nu are nevoie Domnul de preocupările noastre, dar cu siguranță îi face plăcere să ne ocupăm puțin și de el. Există o carte foarte frumoasă a părintelui Faber: Tutto per Gesù [n. trad. – Totul pentru Isus]; nu e „elevată”, sunt lucruri simple; și spune tocmai că trebuie să ne îngrijim de cele ale lui Dumnezeu mai întâi, și-apoi de ale noastre.

Mai spuneam: adorația. „Tu ești acolo sus, Dumnezeule infinit de mare, atotputernic, iar eu sunt aici, mic-mic, Doamne”; acest sentiment de adorare, de uimire în fața lui Dumnezeu. „Ție îți datorez totul, Doamne!”. Mulțumirea. Să ne simțim mici, sărmani, în fața lui Dumnezeu. Trebuie să-i ajutăm pe credincioși să-l adore pe Domnul, să-i mulțumească. Nimeni nu e mare înaintea lui Dumnezeu. În fața lui Dumnezeu până și Sfânta Fecioară s-a simțit privită, mică. Este foarte important să ne simțim priviți de Dumnezeu. Să ne simțim obiectul iubirii pe care Dumnezeu ne-o poartă. Sfântul Bernard, pe când era copil, într-o noapte de Crăciun a adormit în biserică și a visat. I se părea că-l vede pe Pruncul Isus care spunea, arătându-l cu degetul: „Uite-l acolo pe micul meu Bernard, marele meu prieten”. S-a trezit, dar experiența din acea noapte nu a uitat-o niciodată și a avut o influență enormă asupra vieții lui. Să ne simțim mici, pentru că suntem mici. Dacă nu ne simțim mici, e imposibil să credem. Cine se ţine cu nasul pe sus, cine se mândreşte prea mult, nu are încredere în Dumnezeu. Tu ești atât de mare, Doamne, iar eu, în fața ta, atât de mic. Nu mă ruşinez să o spun. Şi voi face cu bucurie ceea ce-mi ceri. Cu atât mai mult cu cât nu ceri pentru a lua, ci pentru a da, nu ceri în avantajul tău, ci în interesul meu! Manzoni spune: „Omul, nu e nicicând mai mare ca atunci când îngenunchează în faţa lui Dumnezeu”. În rugăciunile care se fac lipseşte tot mai mult sentimentul de adorare. În schimb, este una dintre atitudinile fundamentale ale întregii religii creştine.

Ce rugăciuni şi cu ce metodă? Voi sunteți „maeștri în Israel”; ştiţi că rugăciunea cea mai frumoasă este, de la sine, cea pasivă, cea în care ne abandonăm la acţiunea harului. Aşa se întâmplă cu unele suflete care sunt chiar cucerite de Dumnezeu, modelate, stăpânite, sfinţite de El. Este vorba de aşa-numita rugăciune mistică, a acelora care se dedică contemplării. Iar despre asta nu pot să vă spun nimic, pentru că, sincer, eu nu sunt un mistic. Îmi pare rău.

Am predat despre asta la şcoală, am studiat diferitele metode, feluritele tendinţe, carmelitanii de-o parte, iezuiţii pe de alta… Însă Sfânta Tereza, care era o femeie foarte pricepută, spune: „Eu am cunoscut sfinţi, sfinţi adevăraţi, care nu erau contemplativi, şi am cunoscut contemplativi care aveau darul rugăciunii profunde, dar care nu erau sfinţi”. Ceea ce înseamnă că, „salvo meliore iudicio”, pentru sfințenie nu ar fi necesară contemplația. Despre contemplație, deci, nu pot să vă spun mai multe, pentru că sincer nu mă pricep, chiar dacă am citit câteva cărți. De aceea mă opresc la rugăciunea obișnuită, cea umilă, a sufletelor simple. De obicei, o explic cu un exemplu foarte simplu și practic.

Ascultați! Un tată își sărbătorește ziua onomastică. Cei din casă au organizat o mică sărbătoare. Soseşte momentul: el ştie deja despre ce e vorba, şi spune: „Acum să vedem ce lucuri frumoase mi-au pregătit!”. Primul vine cel mai mic dintre copiii săi: l-au învăţat să spună pe dinafară o poezie. Sărmanul copil! E acolo, în faţa tatălui, şi-şi recită poezia. „Bravo!”, spune tatăl, „mă bucur mult, te-ai descurcat bine, mulţumesc dragule”. Pe dinafară. Pleacă cel mic şi se prezintă al doilea fiu, care e deja la gimnaziu. Eh, doar nu s-a apucat să înveţe o poezioară pe dinafară; a pregătit un scurt discurs, ceva personal, scris de el. Poate că e scurt, dar el o face pe oratorul. „N-aş fi crezut”, zice tatăl, „că eşti capabil să ţii discursuri, dragule”. E mulţumit tatăl: ia uite ce gânduri frumoase!… Nu o fi o capodoperă, dar… A treia e domnişoara, fiica. Aceasta a pregătit pur şi simplu un buchet de garoafe roşii. Nu spune nimic. Merge în faţa tatălui, fără să spună vreun cuvânt: dar e emoţionată, e atât de roşie încât nu ştii cine e mai roşu ea sau garoafele. Iar tatăl îi spune: „Se vede că ții la mine, ești atât de emoționată”. Dar ea nu spune nici măcar un cuvânt. Tatăl primește, însă, cu plăcere florile, mai ales pentru că o vede atât de emoționată și plină de afecțiune. Apoi e mama, e soția. Nu-i dă nimic. Ea îl privește pe soțul ei și el o privește pe ea: doar o privire. Ei știu multe lucruri. Acea privire evocă un întreg trecut, o întreagă viață. Binele, răul, bucuriile, durerile familiei. Nu e nimic altceva.

Acestea sunt cele patru tipuri de rugăciune. Primul este rugăciunea vocală: când recităm Rozariul cu atenție, când spunem Tatăl nostru, Bucură-te Marie; atunci suntem ca niște copii. Al doilea tip, micul discurs, e meditația. Mă gândesc şi-mi fac discursul meu cu Dumnezeu: gânduri frumoase şi chiar trăiri profunde, să fim bine înţeleşi. Al treilea tip, buchetul de garoafe, e rugăciune afectivă. Fata atât de emoţionată şi de afectuoasă. În acest caz nu e nevoie de multe gânduri, e de ajuns să lăsăm inima să vorbească. „Dumnezeul meu, te iubesc”. Dacă cineva face chiar şi numai cinci minute de rugăciune afectivă, valorează mai mult decât o meditaţie. Al patrulea tip, soţia, e rugăciunea simplităţii sau a simplei priviri, cum se spune. Mă aşez în faţa Domnului şi nu spun nimic. Îl privesc, într-un fel. Ar putea părea că e lipsită de valoare, această rugăciune, în schimb poate fi superioară celorlalte. Reflectaţi puţin asupra fiecăreia în parte dintre aceste forme de rugăciune. Chiar şi la prima. Se spune: e un copil, abia acum începe. Dar Sfânta Tereza scrie: putem deveni sfinţi cu primul tip de rugăciune. Unii oameni simpli nu au învăţat să mediteze, dar spun bine rugăciunile, din inimă, rugăciunile vocale. Sfânta Bernadeta a devenit sfântă doar datorită acestui lucru: spunea bine rozariul, asculta de mama ei. A devenit sfântă.

Şi acum permiteţi-mi să vă recomand devoţiunea la Sfânta Fecioară, pentru că trebuie să amintesc şi Rozariul, care este, în parte, o rugăciune vocală. Rozariul este şi Biblia săracilor. Să nu neglijăm niciodată Rozariul, şi să-l recităm bine. Eu sunt foarte preocupat pentru credincioşii mei: sunt unii care se roagă acasă, dar nu mai spun Rozariul. Atunci când fiii, în familie, îl văd pe tata că se roagă, că se roagă împreună cu toţi ceilalţi, acest lucru are un efect asupra educaţiei lor pe care predicile noastre nu-l vor avea niciodată, fiţi siguri de asta. Aşadar, la vizita pastorală pun şi această întrebare: „Se roagă acasă?”. Din păcate se roagă puţin. Trist! Atunci spun în biserică: „Vă rog! Trebuie să vă uitați la televizor, înțeleg. Dar dacă nu puteți spune Rozariul, toate cele cinci decade, spuneți măcar una, zece Bucură-te Marie, un singur mister. Vă rog mult, măcar atât”. Insistați și voi asupra devoțiunii la Sfânta Fecioară.

Într-o zi chiar m-au întrebat – sunt ciudate aceste suflete pioase: „Dumneavoastră pe care Sfântă Fecioară o preferați? Pe cea de pe Muntele Carmel? Vedeți, eu am o devoțiune deosebită la Sfânta Fecioară de pe Muntele Carmel”. Sunt oameni destul de simpli, și atunci eu am răspuns: „Dacă-mi permiteți un sfat, eu v-aș sugera-o pe Sfânta Fecioară a farfuriilor, castroanelor și supelor”. Atenție, Maica Domnului a devenit sfântă fără viziuni, fără extaze, a devenit sfântă prin aceste mici lucruri ale muncii cotidiene. Ce vroiam să spun: multă devoțiune la Maica Domnului. „Da!” Rozariului, încredere în ea, dar și imitare a virtuților ei. Deci nu încetați să recomandați devoțiunea la Maria.

 


Traducere: Cristina Grigore

Show Buttons
Hide Buttons