de Luigi Accattoli *
Conferință ținută de jurnalistul vaticanist Luigi Accattoli în biserica parohială din Canale d’Agordo (Belluno – Italia), vineri, 23 august 2002, și publicată pe blogul personal, cu titlul „Da papa Luciani a papa Wojtyla”.
Vom încerca o apropiere a figurilor lui Ioan Paul I și Ioan Paul al II-lea. Bineînțeles că nu se pot compara operele și zilele acestor doi Papi, cele 33 de zile ale unuia dintre ei fiind un material prea redus pentru a susține o confruntare cu cei 24 de ani ai celuilalt. Ne vom limita așadar la a apropia cele două figuri pontificale, pentru că Papa Luciani ne-a lăsat o imagine clară și coerentă, iar acea imagine ne permite să intuim ceva din ceea ce ar fi putut fi Pontificatul său, dacă ar fi avut timp.
Compararea celor două figuri pontificale ne va ajuta să ne amintim persoana lui Ioan al XXIII-lea și a lui Paul al VI-lea, adică a Papilor de la care cardinalii nou aleși, Luciani și Wojtyla, și-au luat numele.
Vom avea astfel posibilitatea să precizăm aportul pe care Ioan Paul I l-a adus reînnoirii papalității, începută de Papa Roncalli, continuată de Papa Montini și astăzi dusă mai departe într-un mod extraordinar, s-ar putea spune accentuat, de către Papa Wojtyla.
Anticipez ideea de bază a acestei conversații a noastre, sau mai bine zis intuiția de la care pornesc: aceea că aportul Papei Luciani la reînnoirea papalității a fost acela de a fi arătat – mia mult decât de a fi pus în practică – o nouă modalitate de a fi papă, mai simplu, mai personal, mai evanghelic, care a urmărit să realizeze o apropiere comunicativă cu omenirea de astăzi. Și că în bună parte acea modalitate pe care Papa din Canale d’Agordo doar a pomenit-o, a fost pe deplin pusă în practică de Papa din Wadowice.
Același colegiu alege doi bărbați atât de diferiți între ei
Pornim de la cele două conclave din 1978, adică de acum douăzeci și patru de ani. Două conclave cu același număr de cardinali, 111, care după 50 de zile îi aleg – cu aceeași majoritate numerică – pe acești doi Papi: cu 100 de voturi pe cardinalul Luciani, la 26 august; cu 99 de voturi pe cardinalul Wojtyla, la 16 octombrie. La cel de al patrulea scrutin pe Luciani, și este una dintre alegerile papale cele mai rapide ale secolului; la cel de al optulea scrutin pe Wojtyla, una dintre alegerile cele mai dificile.
Întrebarea este: cum de a ales același colegiu doi bărbați atât de diferiți între ei?
Același colegiu: avem chiar – în cele două conclave – același număr de votanți! Cardinalii care participă la cel de-al doilea Conclav sunt din nou 111, în ciuda reducerii la 110 a celor prezenți în primul, deoarece la acesta poate participa și cardinalul american John Wright, care își revenise din suferința care îl împiedicase să ajungă la Roma cu ocazia primei convocări.
Doi bărbați atât de diferiți: un Papă paroh și un Papă eroic; un Papă care preferă să nu iasă în evidență și unul lider mondial; un om timid, cu glasul „slab”, care se bazează pe capacitatea sa de a comunica numai atunci când această comunicare se realizează de la persoană la persoană, și unul menit să se expună și să se impună, cu gesturi naturale și glas sigur, în orice ambient ori circumstanță – chiar și cea mai nouă și contrastantă – a marelui teatru al lumii.
Luciani nu doarme în noaptea de după alegere, tulburat de „scrupule pentru că a acceptat” și apare emoționat în toate cele 33 de zile ale scurtei sale stagiuni. Le spune cardinalilor, glumind fără glume: „Dumnezeu să vă ierte pentru ce ați făcut”. Wojtyla pare să primească cu promptitudine sigură chemarea de neconceput la pontificat și toastează și aproape că sărbătorește împreună cu cardinalii care l-au ales.
Eram printre reporterii celor două conclave, pe care le-am urmărit pentru cotidianul Repubblica. Și de atunci, datorită profesiei mele de vaticanist, pe care din 1981 o desfășor pentru Corriere della Sera, am avut posibilitatea să reflectez – aș spune fără întrerupere – la anul celor două conclave, cum a fost numit. Am ajuns la concluzia că – dincolo de evidentele diferențe dintre cele două personaje – există o legătură profundă între cei doi și că această legătură este importantă – cu caracter evanghelic, pentru a spune totul pe scurt – și caracterizează și moștenirea lor, adică ceea ce vor lăsa mai de valoare istoriei, împreună.
Cei doi Papi Luciani și Wojtyla trebuie luați, așadar, împreună – asta este intuiția mea –, atunci când se dorește căutarea locului lor și interpretarea urmei lăsate de ei în șirul pontifical. Ca și cum zorile grăbite ale celui dintâi ar fi fost necesare pentru sosirea zilei pline a celuilalt, și ca și cum cel de al doilea ar fi luat pe umeri opera neterminată a celui dintâi.
Doi episcopi cu experiență colegială
Papii Luciani și Wojtyla nu au – în biografia lor – nicio experiență diplomatică ori curială. Ar trebui să mergem în urmă până la Pius al X-lea (1903-1914) pentru a găsi un papă la fel de străin și de neexperimentat, atât în ce privește Curia romană cât și diplomația pontificală. Papa Sarto (Pius al X-lea, n. trad.) a observat în viața de zi cu zi o dificultate în a se adapta la imaginea tradițională de pontif, conturată pe acele experiențe – a continuat să se definească, pe toată durata celor unsprezece ani de pontificat, un „sărman prizonier” –, dar nu a putut să valorifice acea dificultate, adică să o compenseze prin vreo inovație semnificativă și a trebuit să se adapteze și să fie papă după imaginea moştenită.
Papa Luciani şi Papa Wojtyla simt acea dificultate de adaptare nu doar în viaţa cotidiană, dar şi – mulţumită Conciliului Vatican II – în ce priveşte doctrina.
Observă că nu e doar incomodă şi neplăcută din punct de vedere psihologic acea îndepărtare a figurii papale de omenirea de rând, dar și că ea astăzi rezultă – într-o oarecare măsură – antievanghelică, sau cel puțin neproductivă din punct de vedere apostolic. Papa Luciani puțin se adaptează și puțin se sustrage de la imaginea moştenită, Papa Wojtyla – într-o continuitate clară şi, s-ar putea spune, conştientă cu predecesorul său – tinde să se sustragă cu totul.
Dar ceea ce au în comun, încă de la început, e altceva, mult mai important: sunt primii papi care au experienţa participării – ca episcopi și cardinali – la activitățile unei conferințe episcopale. Nu au lucrat niciodată în Curie, dar au activat îndelung într-un „colegiu” al episcopilor. Niciunul dintre predecesorii lor nu a avut parte de acea îmbogățire, care îi face „în mod natural” susținători convinși, în linii generale, ale colegialității în conducerea Bisericii. Ei au trăit colegialitatea afirmată de Conciliul Vatican II: într-o zi se va înțelege că prin aceste două alegeri s-a parcurs o cotitură decisivă în istoria pontificatului roman.
Este ușor de intuit că de acum înainte vor deveni papi numai cardinalii care au avut o experiență directă în colegialitatea episcopală.
Dar să ne întoarcem la eroii noștri. Fiind timp îndelungat episcopi alături de alți episcopi, ca papi nu reușesc să aibă o atitudine de „supremi pontifi”, care conduc Biserica singuri. Luciani resimte disconfort – și o spune – văzând că trebuie să binecuvânteze cardinali, Wojtyla îi va asocia pe episcopi și cardinali la binecuvântarea acordată de el.
Îmi face plăcere să citez aceste cuvinte pe care Papa Luciani le rostește spontan pe 30 august, salutându-i pe cardinalii care au participat la conclav și care reflectă acea experiență colegială despre care vorbeam: „Mi se pare puțin ciudat să vă dau binecuvântarea apostolică… Sunteţi cu toţii succesorii Apostolilor… Oricum, scrie aici: ‘În numele lui Cristos împart cu călduroasă afecţiune vouă, colaboratorilor voştri şi tuturor sufletelor încredinţate grijii voastre pastorale primele roade ale ocrotitoarei mele binecuvântări apostolice’… Cam solemn limbajul… Asta e”. Acel disconfort îl va resimţi şi Papa Wojtyla şi-l va depăşi chemându-i pe episcopii şi cardinalii prezenţi la audienţele sale să binecuvânteze împreună cu el mulţimile.
Lipsa experienţei curiale şi diplomatice, împreună cu extrem de bogata experienţă pastorală, incluzând dimensiunea colegială, îi predispun pe aceşti doi „episcopi ai Romei” la o puternică subiectivizare a modului de a fi papă. Se prezintă mulțimii după alegeri, recurg în mod instinctiv și recurent la discursul liber, nu se feresc să povestească despre sine și vorbesc la persoana întâi. Papa Luciani începe să spună „eu” în discursuri, iar Papa Wojtyla va continua, ajungând să folosească persoana întâi singular chiar și în enciclice, unde nu se teme să scrie: „După părerea mea”.
Și Luciani a vrut să salute mulțimea de la balconul bazilicii
A rămas în memoria tuturor modul viu, spontan și cald în care Papa Wojtyla s-a prezentat rapid, imediat după ce a fost ales, mulțimii romane și telecamerelor din lumea întreagă. Nicio căutare a protagonismului, desigur, ci nevoia naturală de a vorbi, de a saluta, de a spune ceva: aşa era obişnuit să facă pe când era Arhiepiscop de Cracovia şi la fel face ca papă, deşi acest lucru nu era prevăzut în ceremonial.
Şi la fel a rămas în memoria tuturor salutul asemănător pe care, emoţionat şi emoţionant, Papa Luciani îl adresează mulţimii la Îngerul Domnului, a doua zi după alegeri, care era o duminică. Este scurtul discurs care începe cu „Ieri dimineață am mers liniștit în Sixtină ca să votez…”. Dar din mărturii sigure știm că și Papa Luciani ar fi vrut să vorbească în momentul primei binecuvântări, după „Habemus Papam”. Biografii Tornielli și Zangrando scriu: „Imediat după alegere, Luciani nu s-a putut adresa mulțimii adunate în Piața Sfântul Petru. Ar fi vrut să adreseze câteva cuvinte, dar ceremonialul nu prevedea acest lucru și monseniorul Virgilio Noè i-a spus asta, sfătuindu-l să nu vorbească. Papa a ascultat, ceea ce nu va face, în schimb, o lună și jumătate mai târziu, succesorul său, Ioan Paul al II-lea”.
Tot pentru că în mod obișnuit, de la început erau străini de ambientul curial, resimt o neîncredere instinctivă în ce priveşte jilțul mobil, stema şi titlurile papei, tiara. Aleg numele predecesorilor, păstrează „crucea pastorală” a lui Paul al VI-lea.
Ambii provin din familii sărace și din localități mici: Wadowice este puţin mai mare decât Canale d’Agordo! Ambii sunt atenți la soarta celor săraci. Ambii au „făcut foamea”, cum a spus despre sine – odată – Papa Luciani.
Modifică imaginea papală cu câteva alegeri cu semnificație evanghelică
S-ar putea spune că cei doi Papi Ioan Paul au modificat împreună imaginea papală prin câteva alegeri cu semnificație evanghelică, care creează o legătură între ei, cel de-al doilea consolidând și dezvoltând sămânța aruncată de primul:
- nu vor tiara;
- transformă ceremonia Încoronării papale într-o „celebrare de început al ministerului de Păstor universal”;
- renunță la jilțul mobil – dar Papa Luciani după ce l-a exclus din „celebrările de la început” se resemnează și-l folosește, Papa Wojtyla în schimb este mai puternic și impune „nu”-ul său;
- realizează o apropiere comunicativă de oamenii din epoca noastră;
- dau prioritate – în raport cu orice alt angajament – predicării evanghelice și catehetice.
Nu este cazul să intrăm în detaliul acestor alegeri particulare. Câte ceva am văzut deja, citând cuvinte de-ale Papei Luciani. Acum mă limitez la o confirmare în acest sens, luată de la Papa Wojtyla, care atestă dependența sa conștientă de predecesorul său, ca o alegere fundamentală: aceea a renunțării la tiară, zisă și triregn. Iată cum vorbește despre acest lucru în discursul pentru începutul pontificatului, la 22 octombrie 1978: „În secolele trecute, atunci când succesorul lui Petru lua în posesie Scaunul acestuia, i se așeza pe cap triregnul, tiara. Ultimul încoronat a fost Papa Paul al VI-lea, în 1963, care, însă, după solemnul rit al încoronării nu a mai folosit niciodată triregnul, lăsându-le Succesorilor săi libertatea de a decide în acest sens. Papa Ioan Paul I, a cărui amintire este atât de vie în inimile noastre, nu a voit triregnul iar astăzi nu-l vrea nici Succesorul lui. De fapt, nu este vremea să ne întoarcem la un rit și la ceea ce, poate pe nedrept, a fost considerat ca un simbol al puterii pământești a papilor. Timpurile noastre ne invită, ne îndeamnă, ne obligă să privim spre Domnul și să ne cufundăm într-o umilă și pioasă meditație asupra ministerului supremei autorități a lui Cristos însuși”. În acest text se afirmă continuitatea alegerii și chiar semnificația ei evanghelică: „nu este timpul să ne întoarcem înapoi” la un rit pe care omul de astăzi nu l-ar înțelege, timpul nostru ne obligă să „privim spre Domnul”. Să „ne concentrăm asupra adevărurilor fundamentale”, scrisese o dată cardinalul Luciani.
O simplificare și o apropiere care au avut un continuator
Privind la lucrarea lor într-o perspectivă de lungă durată, cred că pot îndrăzni să fac afirmația că acești doi papi fac să se dezvolte ceea ce au început cei doi papi ai Conciliului, Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea de la care şi-au luat numele.
Nu mai era un papă cu numele Ioan din secolul al XIV-lea (Ioan al XXII-lea a murit în 1334) și nu mai era un papă cu numele Paul din secolul al XVII-lea (Paul al V-lea a murit în 1621). Așadar, Papii Roncalli și Montini au recuperat numele biblice, aparținând unor predecesori îndepărtați, pentru a semnala intenția unei discontinuități în raport cu tradiţia pontificală recentă, o discontinuitate care urmărea să readucă papalitatea – pe cât era posibil – la imaginea evanghelică.
Papii Luciani și Wojtyla le-au preluat numele pentru a completa lucrarea lor. Și – de fapt – au completat-o.
Când aud că se spune că era necesar pontificatul scurt al Papei Luciani ca să se deschidă calea pentru pontificatul îndelungat al Papei Wojtyla – afirmație cu implicații obscure, repetată în mod obișnuit de comentatori și biografi – eu interpretez acele cuvinte în sensul că erau necesare simplificarea și apropierea comunicativă realizate – într-o dimineață – de Papa din Canale d’Agordo pentru ca succesorului său să-i fie mai ușor să înmulțească libertățile papale, îndreptate spre întâlnirea cu lumea contemporană: libertatea în cuvânt și gest, în predicare și conducere. De la mersul la schi, la sărutarea pe frunte a fetelor, la tratamentul medical în spitale. De la vizita la Sinagoga din Roma la cea la Moscheea din Damasc.
Ioan Paul al II-lea îi va lăsa predecesorului său o figură papală care a fost redată pe deplin unei dimensiuni de libertate, umană și apostolică, pe care papii nu o mai cunoscuseră de o jumătate de mileniu. Printre elementele care l-au încurajat în această lucrare de eliberare a ministerului petrin de obstacolele unei tradiții care nu mai era actuală se află exemplul pe care l-a primit din cele 33 de zile ale Papei Luciani, din dorința sa de a vorbi și de a acționa ca episcop al Romei cu aceeași simplitate cu care acționase ca episcop de Vittorio Veneto și ca patriarh de Veneția.
Semnificația acelui surâs
Închei cu o încercare – care știu că e curajoasă – de a interpreta surâsul Papei Luciani. Un surâs care l-a făcut să câștige simpatia celor simpli, dar care era ușor de înțeles, pentru că de felul său – asigură cei care l-au cunoscut – Albino Luciani nu era deloc un om care să surâdă cu ușurință. În viața de toate zilele nu era unul care râdea cu ușurință, sau care să surâdă mereu. Eu îmi imaginez că tocmai în asta stă secretul imaginii lui ca papă. Cred că acel surâs voia să însemne comunicare, dorința Papei de a le vorbi tuturor. Ca episcop și ca patriarh era obișnuit să se întâlnească cu diferite persoane: activitatea lui pastorală a fost mereu bazată în principal pe o relaţie interpersonală. Se teme că în calitate de papă nu va mai putea baza acţiunea lui pe acea relaţie: „Într-un fel mă doare că nu mă pot întoarce la viața de apostolat care îmi plăcea atât de mult. Am avut mereu dieceze mici (…) Munca mea era printre copii, muncitori, bolnavi, vizite pastorale… Nu voi mai putea să fac acest lucru”. Așa le vorbea, la 30 august, cardinalilor care l-au ales.
Acum, că e papă, acest om se trezește aruncat din ale sale „dieceze mici” într-o dieceză nețărmurită. Are ca auditoriu lumea și se teme că la această scară talentul lui pentru contactul personal nu-l mai ajută, că acel drum a devenit imposibil de parcurs. Şi iată aşadar acel surâs, care le arată tuturor dorinţa lui.
Acel surâs vrea să spună că Papa Luciani ar dori să le vorbească tuturor, să se arate față de fiecare grijuliu și fratern. Surâsul lui exprimă grija sa de a deveni totul tuturor, măsura cea mai de preț a vocației sale de apostol. Aceeași grijă pe care eroicul său predecesor o va exprima prin călătoriile până la capătul pământului și cu capacitatea sa creativă și inepuizabilă de a interpela întreaga omenire.
* Luigi Accattoli (n. 1943) este un jurnalist, scriitor și conferențiar italian. Trăiește la Roma și a lucrat ca jurnalist la ziarele italiene Repubblica și Corriere della Sera. Acum colaborează la diferite publicații, scrie cărți și ține conferințe, iar din 2006 are un blog. A scris peste 20 de cărți, una dintre ele fiind tradusă și în limba română: Karol Wojtyla. Omul sfarsitului de mileniu (Editura Viața creștină, 1999).
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate. Textul este tradus și publicat cu acordul autorului.
