Firul conductor al existenței sale
Omilia* card. Beniamino Stella la prima comemorare liturgică a Fericitului Ioan Paul I
Excelență, domnul Primar,
iubiți concetățeni din Canale d’Agordo, fraților și surorilor,
Îi sunt recunoscător Episcopului Renato**, pentru onoarea pe care mi-a făcut-o invitându-mă să prezidez această celebrare a primei comemorări liturgice a Fericitului Ioan Paul I, iubitul vostru don Albino, iubitul meu episcop Albino.
În frumoasa scrisoare pe care mi-a trimis-o, Episcopul mi-a scris așa: „stilul lui Albino Luciani pare să ne îndemne zi de zi spre vocația la umilință, recunoscând – dincolo de formele eclatante ale vieții ecleziale – esențialul credinței, speranței și iubirii”.
Este chiar așa, iubiți prieteni; este chiar așa, dragă Episcop Renato. Magisteriul Fericitului Ioan Paul I, scurt cât durata unei luni, s-a focalizat pe cele trei virtuți teologale, așezând însă înainte, ca un fel de antifonă la intrare, meditația despre umilință. Această virtute – așa cum știm – a fost firul conductor al existenței sale.
Cu câteva zile înainte de a intra ca Episcop în Dieceza de Vittorio Veneto, spunea, în această biserică parohială aflat în spatele meu: „…cred că Dumnezeu continuă și acum cu vechiul lui sistem: îi ia pe cei mici din țărână și din istorie și îi ridică pe înălțimi: cheamă din păduri, de pe câmpuri, de la plasele de pescuit oameni simpli și îi face de seamă”. Era 4 ianuarie 1958.
A reluat aceeași imagine pe 11 ianuarie, în Catedrala din Vittorio Veneto. A repetat-o pe 8 februarie 1970, la Catedra Bazilicii San Marco din Veneția: „…mă încred în ajutor pe care Domnul îl dă celui de mică valoare. De fapt, lui Dumnezeu îi place ca uneori, anumite lucruri să le scrie nu pe bronz sau în marmură, ci tocmai în praf”.
Așa cum observați, cuvintele sunt aceleași, repetate în trei momente importante și solemne ale vieții sale și ale magisteriului său de episcop. Însă rostea aceleași cuvinte nu din prea puțină originalitate, ci pentru că erau „cuiul fix” de care – ca expert cățărător pe Dolomiți – agățase întreaga sa viață de credință. Nu este întâmplător faptul că a dedicat umilinței, ca Pontif, prima cateheză din ziua de miercuri 6 septembrie ‘78, evocând din nou simbolul prafului.
Cheia pentru a înțelege această virtute, prin excelență creștină, constă în a deveni mici în fața lui Dumnezeu, specific acelui Învățător, spunea Papa Luciani, care „a ocupat locul cel mai din urmă pe care nimeni nu i l-a putut lua”: „În fața lui Dumnezeu, poziționarea corectă este cea a lui Abraham, care a spus: «Nu sunt decât praf și cenușă în fața ta, Doamne! » (cfr. Gen 18,27). Așa este, trebuie să ne simțim mici în fața lui Dumnezeu. Când spun: Doamne eu cred, nu mă rușinez să mă simt ca un copil dinaintea mamei lui”. Cuvinte înțelepte și smerite ale Papei Luciani!
Sunt cuvinte de acum 45 de ani. Dar se adresează și lumii de astăzi. Humilitas a lui contrastează puternic cu obsesia modernă pentru „followeri” și „like-uri” din rețelele de socializare, pe al căror altar sunt jertfite, uneori, vieți, persoane, ore de muncă și de somn, și, din păcate, pe el se sacrifică inclusiv adevărul cuvintelor și gândurilor.
Urmând această linie de reflecție asupra umilinței în ce privește modul în care se considera pe sine și în care se relaționa cu alții – și vă cer sincer iertare pentru această incursiune a mea într-un moralism mai puțin plăcut –, să învățăm de la Fericit să folosim un limbaj smerit, îmbogățit de o frumoasă umanitate! Să eliminăm de pe buzele noastre aroganța, superioritatea, afișarea ca cei dintâi, care știu totul și le dau mereu lecții altora.
Aș vrea să spun aceste lucruri, cu respect și politețe, și celor care se prezintă înarmați cu microfon, sau în fața unei camere video, ori pe canalul unei rețele de socializare. Să nu ne luăm la întrecere cine „atacă mai dur”, cine e în stare să jignească mai profund, cine impresionează mai mult sau, mai rău…, cine minte mai iscusit.
Să stăm departe de un limbaj pe care nu l-am folosi în fața copiilor noștri. Să învățăm să fim nobili în cuvinte și gesturi, respectuoși cu cei în vârstă și cei mici, să fim un bun exemplu ca părinți, să presărăm zilele vieții noastre cu mici fapte bune și servicii simple aduse altora, să fim din nou bine educați cu bătrânii și cu toți oamenii!
***
Cele trei virtuți teologale ale credinței, speranței și iubirii au ritmat catehezele care au urmat celei din 6 septembrie.
Pe 13 septembrie a vorbit despre credință, începând cu un sonet din poetul roman Trilussa. Ascultați! „Bătrâna oarbă, pe care o întâlni-i / în seara-n care în pădure mă pierdui, / îmi spuse: – De drumul nu îl știi / te însoțesc , căci îl cunosc”. Dar e ciudat – observă poetul Trilussa și Papa o dată cu el – să te lași îndrumat de o persoană oarbă; sau mai bine, care pare oarbă. Însă „Oarba, atunci, de mână mă luă / și îmi șopti: – Mergi –. Era credința”. Credința în Isus este bătrâna oarbă care a călăuzit viața Papei Luciani. Și tot această bătrână, aparent oarbă, este credința care poate călăuzi și viața noastră.
Îmi face plăcere să amintesc, în mod deosebit, acel moment în care Ioan Paul I observă că Biserica este ca o mamă, care se îmbolnăvește și care este iubită și cinstită cu inima, inclusiv atunci când este bătrână, și mai ales când e bolnavă: „În Biserică – spunea Fericitul – uneori sunt defecte și lipsuri, însă nu trebuie să scadă niciodată dragostea noastră față de Biserică”. În Biserică – adaug eu – sunt, uneori, și contra-mărturii, dureroase și triste. Însă acest lucru să nu slăbească în inima noastră căutarea de Dumnezeu și frumusețea sacramentelor și a Cuvântului lui Dumnezeu. Mai degrabă, să aducem și să oferim comoara jertfei noastre și a ofrandei noastre reparatoare, pentru a face chipul Bisericii, mama noastră suferindă, și mai frumos și atrăgător.
Amintesc rapid celelalte două virtuți. Pe 20 septembrie, tot în ‘78, Papa Luciani a vorbit despre speranță, declarând: „Vedeți, așadar, că Papa este destul de entuziast, nutrește multă simpatie față de această virtute a speranței”. Este virtutea care ține ușa deschisă pentru cine e rănit în viață: „Careva va spune: dar dacă sunt un sărman păcătos? Dacă am multe păcate?”. Și amintea îndemnul pe care i-l dăduse unei penitente care se considera pierdută: „Lăsați trecutul; căită, cum sunteți, îndreptați-vă spre viitor, schimbați-vă viața, cu ajutorul lui Dumnezeu. Veți vedea că va fi totul altfel”. A adăugat o aluzie la Francisc de Sales, care vorbește despre „dragele noastre imperfecțiuni”. Greșelile noastre sunt pentru Dumnezeu „ocazie de a ne arăta milostivirea sa, iar pentru noi de a ne simți mici, de a fi umili și a înțelege și compătimi greșelile altora”. L-am citat pe Papa Luciani.
Iar cu o zi înainte de a-i încredința sufletul său lui Dumnezeu, Ioan Paul I a dat o ultimă mărturie despre iubire. A vorbit despre iubirea pe care i-o datorăm lui Dumnezeu, dar a legat-o – ca „soră geamănă” – de iubirea față de aproapele, de dreptate, de solidaritate socială, inclusiv în relațiile internaționale. Magisteriul Papei Luciani s-a încheiat cu cateheza despre iubire din 27 septembrie ‘78, ajunul morții sale, și poartă sigiliul ultimelor sale dorințe.
***
În scrisoarea pe care am amintit-o la început, Episcopul vostru îmi semnala „conștientizarea «harului» beatificării lui Ioan Paul I pentru Biserica din Belluno-Feltre”.
Sunt convins și eu de acest lucru! Și dacă este un har și un dar al Providenței care izvorăște din 4 septembrie anul trecut, ziua Beatificării, de aici derivă două angajamente pentru această minunată localitate în care s-a născut, pentru această iubită dieceză care îi păstrează memoria, pentru toți cei care l-au cunoscut și iubit pe neuitatul Ioan Paul I și care astăzi sunt aici, cu emoții puternice în inimă, pentru a-i cinsti memoria și a-i implora mijlocirea.
Înainte de toate datoria recunoștinței față de Domnul, care seamănă pe drumul istoriei Bisericii sale exemple de sfințenie și de trăire, în mod eroic, a virtuților creștine. Biserica rămâne mereu frumoasă și strălucitoare prin Sfinții săi, care sunt cei ridicați la cinstea altarelor, dar sunt și cei de la „ușa vecină”. Fiecare dintre noi ar putea să enumere destui dintre aceștia, trecuți deja pe celălalt mal al vieții, și nu puțini dintre ceilalți, care trăiesc aproape de ușa casei noastre, care-și trăiesc zilele cu gesturi simple și tăinice de eroism și de slujire a celor mici, sărmani, bolnavi, marginalizați, bătrâni, și mai ales de slujire a propriilor fii.
Aș vrea să spun aici, cu discreție și multă smerenie, dar cu o mare admirație, că serviciul adus vieții ce se naște este astăzi un mare act de credință, de speranță și de iubire, aș spune că e într-un fel un gest de adevărați sfinți, un act față de societate și Biserică. Să ne încredem în Domnul care ne invită să fim tați și mame de noi vieți și care nu va lăsa să ne lipsească „pâinea și apa” – o spun ca metaforă! –, sprijinindu-ne în ceasul trudei, al lipsurilor, al temerilor, pe noi și pe copiii noștri!
Ca o continuare a ceea ce spuneam mai sus despre vorbirea smerită, simplă și umană, aș adăuga aici o aluzie la limbajul credinței și al speranței! Ascultați cum vorbește cel ce crede!
Domnul știe, Dumnezeu vede și se îngrijește, să nu ne pierdem speranța și încrederea, Dumnezeu face minuni și în zilele noastre. Să ne încredințăm rugăciunii care mută munții din loc, să-l lăsăm pe Domnul să lucreze, El conduce soarta oamenilor și a omenirii. Dacă vrea Dumnezeu, nimic nu e cu neputință pentru Domnul etc. etc. – asta, desigur, după ce ne-am suflecat mânecile, cum se spune cu cuvinte pe care toți de aici le înțelegem bine!
Apoi, sfinții trebuie imitați! Privind la Papa Luciani, să rămânem, din această întâlnire, atât de fastuoasă și de dragă inimii, cu un mesaj și, împreună cu iconița lui, să ducem acasă mai ales o invitație adresată inimii, de a imita una dintre virtuțile lui, ceva caracteristic, un gest, o amintire care ne-a atras și ne-a cucerit inima. În această Piață călcăm un pământ pe care el l-a iubit, și respirăm un aer pe care l-a inspirat în plămânii săi.
Astăzi, a fi bun și sfânt nu este mai puțin angajant decât era pe atunci, pe vremea lui. Fiecare, cu propria istorie și în mediul său de viață, să-i spună Domnului: Doamne, ia-mă și fă din sărmana mea viață un semn, umil și surâzător, al sfințeniei creștine, pentru familie, pentru societate și pentru Biserică, acolo unde Tu, Doamne, ai făcut să mă nasc și să cresc… asemenea lui don Albino al nostru! Amin!
+ Beniamino Card. Stella
Canale d’Agordo
26-08-2023
–––––––––
* Text original, „Il filo conduttore della sua esistenza. Omelia del card. Beniamino Stella nella prima memoria liturgica del beato Giovanni Paolo I”, publicat pe 26 august 2023, pe site-ul Diecezei de Belluno-Feltre.
** Mons. Renato Marangoni, Episcop de Belluno-Feltre, dieceza de origine a Papei Luciani.
–––––––––
Traducere în limba română de Cristina Grigore.
