de Albino Luciani, patriarh de Veneția
Textul reprezintă însemnările pe care Patriarhul Albino Luciani le-a făcut în agenda sa personală în vara anului 1970: câteva reflecţii pe tema „Biserica săracă”. Au fost publicate de cotidianul italian „Avvenire”, la 26 august 2015, în cadrul unui articol mai amplu (La povertà secondo Luciani. Un inedito del 1970), semnat de Stefania Falasca, jurnalistă și vicepostulator al Cauzei de canonizare a Papei Luciani. În transcrierea textului s-a păstrat stilul original de redactare, fiind preluate inclusiv sublinierile autorului.
Două pagini dintr-o agendă personală a lui Albino Luciani, scrise la Veneția, în vara anului 1970, cu reflecții asupra temei „Biserica săracă”.
Paul al VI-lea: Oamenii – îndeosebi cei care privesc Biserica din afară – nu vor ca ea să fie o „putere economică, cu înfăţişări de bunăstare, implicată în speculaţii financiare, insensibilă la nevoile persoanelor, ale categoriilor, ale popoarelor sărăciei”. A adăugat: pentru a pune în practică această cerință, Papa lucrează „cu reforme graduale, dar deloc timide”… „cu respectul datorat legitimelor situații concrete, dar cu încrederea că este înțeles și ajutat de poporul credincios”.
Criteriul: necesitatea „mijloacelor” economice și materiale, cu consecința pe care o implică: de a le căuta, de a le cere, de a le administra, să nu treacă niciodată peste conceptul de „scopuri” cărora trebuie să le servească.
Care scopuri? PO 17 [Presbyterorum Ordinis – n. trad.] : „organizarea cultului divin, pentru a asigura clerului o întreținere demnă și pentru a susține operele de apostolat și de caritate, mai ales față de cei săraci”.
„Finanțele Vaticanului”. Nu sunt cele pe care și le imaginează unii. Cfr. OR [probabil L’Osservatore Romano – n. trad.]. Dacă – însă – s-ar putea ca administrarea acestora să devină „o casetă de sticlă” s-ar dovedi a fi probabil un avantaj.
Stindardul sărăciei ecleziale.
- L-a arborat Cristos, împreună cu toţi adevăraţii reformatori (de la Sfântul Francisc la Charles de Foucauld).
- Dar și falșii reformatori:
- – aminteau Biserica, dar fără drag de Biserică;
- – aminteau Biserica, cu orgoliu, negând destul de multe adevăruri spirituale de credință…
„Săracii” din Evanghelie sunt o categorie în primul rând religioasă și numai în al doilea rând sociologică.
Fără bunuri din belșug (sau detașați de abundența de bunuri), se adresează Domnului: În Tine mi-am pus încrederea, nu în bunurile pământești, la care renunț sau de care mă detașez!
NB: „Sărăcia” implică o condiție modestă (niciodată mizerie: aceasta este contrară Evangheliei. Condiție inumană nedorită de Dumnezeu), dar nu se identifică cu ea. Cineva poate fi de o condiție modestă, dar dacă aspiră la bogăție cu aviditate, invidie ori ură față de bogați, nu e sărac în mod evanghelic.
A fi sărac în mod sociologic are valoare sau nu? Nu în sine, ci întrucât dispune în mod natural spre sărăcia evanghelică-spirituală despre care s-a spus mai sus: cine este sărac este mai dispus să se încreadă în Dumnezeu, cine este bogat e mai înclinat să-l uite pe Dumnezeu: de aceea Cristos este dur cu bogăţia (nu avea ceva cu cei bogaţi din motive populiste, ci din motiv religios: bogăția împiedică inima acestora să se deschidă către dorința după Împărăția lui Dumnezeu).
Sărăcia evanghelică, o îndatorire
- pentru toţi creştinii…
- mai mult pentru episcopi, preoţi, călugări. Rprezintă mai mult – în ochii lumii – Biserica.
Ad hoc, „să se convertească” interior și exterior, trecând de la retorica sărăciei la sărăcia reală.
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
