de Albino Luciani, episcop
Textul este o predică a Mons. Albino Luciani şi a apărut cu titlul Così lo Spirito Santo ci guida în publicația italiană „Humilitas”, din iulie 2008.
Doresc să reamintesc, într-un mod simplu, învățătura Bisericii referitoare la darurile prin care Duhul Sfânt ne îndrumă.
1. Darul înţelepciunii este o pregustare supranaturală a celor dumnezeieşti. Într-o anumită perioadă a vieţii sale, Sfânta Tereza a Pruncului Isus spunea că îi plăcea să recite Tatăl nostru. Bremond povesteşte ceva similar. Maica De Ponçonas – pe când era încă domnişoară – s-a întâlnit într-o zi cu o fată care păzea vitele. A luat-o deoparte pentru a o învăţa câte ceva despre religie. Fata, foarte recunoscătoare, cu lacrimi în ochi a rugat-o să-i explice cum putea să încheie Tatăl nostru. „Pentru că – spunea – nu sunt niciodată în stare să ajung până la capăt. Sunt deja cinci ani de când, ori de câte ori rostesc cuvântul tată și mă gândesc că e sus în cer… și că este într-adevăr tatăl meu, îmi vine să plâng și rămân toată ziua așa, în timp ce păzesc vitele”.
2. Darul înțelegerii, în schimb, constă într-o intuire pătrunzătoare a adevărurilor revelate. Unele dintre ele sunt învăluite în mister: nu se pot vedea ci, mai degrabă, întrevedea. Și cu toate acestea, faptul că le putem scruta ne aduce mult folos. Alte adevăruri nu sunt ascunse în sine, dar ele îi pot servi sufletului nostru numai dacă stoarcem seva din miezul lor. Uneori, unii sfinți au pornit pe drumul lor spre sfințenie plecând pur și simplu de la o frază bine întipărită și asumată ca program de viață. Fericita Maria a Întrupării, care a introdus Carmelul în Franța și care, după ce a rămas văduvă, a devenit carmelitană ea și trei fiice ale sale, pe când avea 16 ani a fost dată în căsătorie vicecontelui Pietro Acarie. Acesta – om pios, în felul lui –, într-o zi a găsit-o pe tânăra soție dedicată citirii unui roman, pe care o prietenă i-l împrumutase. „Nu vreau – spuse el – să te degradezi cu romane” și a alergat imediat la abatele Roussel, confesorul său, pentru a se consulta cu el. S-a întors acasă cu un teanc de cărți religioase pentru soție. Aceasta le citi repede și le restitui. Atunci abatele Roussel însuși veni acasă la familia Acarie cu un nou teanc de cărți pioase. Ba mai mult: bunul preot însemnase cu creionul pasajele importante. Unul dintre acestea spunea: prea avar e cel căruia Dumnezeu nu-i este de ajuns. Pentru tânăra femeie a fost o revelație. Deodată, sentimentele, convingerile, inima, sufletul ei păreau a fi date peste cap. „Dumnezeu trebuie să-mi fie de ajuns, Dumnezeu valorează mai mult decât toate celelalte”, a fost gândul care de atunci a pus stăpânire pe întreaga ei viață.
3. Darul sfatului ne ajută să judecăm cu prudență ceea ce se cuvine să facem, îndeosebi în cazurile dificile. Suntem obișnuiți să-l invocăm pe Duhul Sfânt „digitus paternae dexterae”. Exact: este degetul arătător care ne spune, la momentul potrivit: „Ia-o pe calea aceasta, evit-o pe cealaltă”. Cine a citit autobiografia și scrisorile Sfintei Tereza de Avila are impresia că atinge cu mâna prezența acestui deget în activitatea dinamică și totodată prudentă a acestei mari sfinte. În ea, extazele se alternau cu preocupările materiale de fiecare zi: certuri, amenințări cu procese, contestări ale drepturilor, împotriviri, divergențe și negocieri cu părinții novicelor pentru zestrea lor, culegerea roadelor câmpului, călătorii. Și totuși, ea acționează în mijlocul tuturor acestor evenimente sigură și senină ca un pește în apă. La un moment dat izbucnește și lupta: nunțiul o acuză, nici mai mult nici mai puțin, că este o „femeie neliniștită, fără căpătâi, neascultătoare și nesupusă, care îi învață pe alții lucruri rele, care vrea să o facă pe maestra”. Tereza nu se sperie: scrisorile ei pentru Roma, mesagerii trimiși de ea la Filip al II-lea, intervențiile ei pe lângă principi și prelați nu doar că reușesc să deznoade orice încâlceală, dar ea însăși este cea dintâi convinsă că totul este dar. „Tereza singură nu valorează nimic; Tereza și un ban valorează mai puțin decât nimic; Tereza, plus un ban, plus Dumnezeu, pot totul!”.
4. Darul tăriei îi permite voinţei noastre slabe să realizeze lucruri mari cu curaj şi bucurie, depășind obstacolele pe care, într-un mod sau altul, toți le întâlnim pe drum. Am vorbit de slăbiciune. Ah! Suntem cu toții, oarecum, în situația acelui leneș descris de Biblie: „Leneșul zice: Afară este un leu, aș putea fi ucis în mijlocul drumului” (Prov 22,13). Lenea e cea care ne face să vedem dificultățile mai mari decât sunt: un pisoi în stradă devine un leu în imaginaţia leneşului, care se teme de orice risc. Ori, în viaţa spirituală lucrurile sunt când drepte, când strâmbe; astăzi e zel, mâine e lene şi apatie; azi e bucurie, lumină şi entuziasm, mâine e suferinţă, întuneric şi teamă. «Atunci când Maica Domnului îl naște pe Fiul său, îngerii încep să-i anunțe nașterea, păstorii și magii vin să-l adore, cine știe cât har și câtă mângâiere au simțit Maria și Iosif! Dar, iată: trece puțin timp și îngerul vine să-i spună lui Iosif în somn: „Ia copilul și pe mama lui și fugi în Egipt”. Bucuria s-a schimbat în durere»*. Tăria creștină ne impune să păstrăm un bun echilibru sufletesc și să mergem înainte, în ciuda oricărei dispoziții exterioare și interioare. Un dar al Duhului Sfânt. Acesta însă lucrează și cu mijloace obișnuite. „Trebuie să facem ca doi oameni care merg pe gheață – spune Francisc de Sales –. Se iau de mână sau se țin de braț pentru a se sprijini reciproc, dacă vreunul dintre cei doi va aluneca. În această viață suntem ca pe gheață, pentru că în fiecare clipă întâlnim ocazii care ne pot face să ne poticnim». Pe cine să ne sprijinim, așadar, în slăbiciunea noastră? Pe superiori, înainte de toate. Pentru mine, e un păcat grav obișnuința de a-i considera pe superiori aproape ca pe unii care ne reprimă personalitatea. Aceasta, deși e bogată în mii de talente, are lacunele sale, momentele sale de descurajare, de rătăcire și de slăbiciune. A ne sprijini pe cineva – acordându-i încrederea noastră și chiar și numai ascultarea noastră – este de mare ajutor. Superiorii au fost puși tocmai pentru a ne ajuta pe noi.
5. Darul științei ne face să cunoaștem lucrurile create, cu referire la Dumnezeu. Lumea este frumoasă, o vedem și o admirăm cu plăcere: a ne opri aici, însă, nu e de ajuns; de la lume trebuie să ne ridicăm spre Dumnezeu; frumusețile de aici trebuie să ne facă să ne gândim la perfecțiunile mult mai mari ale aceluia care le produce. Sfântul Francisc, văzând o râpă spunea: „Tu, Doamne, ești stânca pe care se sprijină slăbiciunea mea”. Văzând florile câmpului: „Tu, Doamne, ești mai curat, mai frumos și mai delicat decât florile”. Văzând păsările golaşe: „Cât eşti de iubitor, Doamne, să trimiţi hrană acestor mici şi sărmane creaturi!”. Francisc urma linia ascendentă; avea darul uimirii, dar al unei uimiri sacrale. Rusul care, reîntors dintr-o călătorie în spațiu, a relatat că nu l-a întâlnit acolo pe Dumnezeu, urma în schimb linia descendentă, uimirea de-acum secularizată. Mulți îl urmează: îndrăgostiți doar de progresul omenesc, laudă lucrurile frumoase pe care omul le-a produs, folosind inteligența primită de la Dumnezeu, pentru a spune că nu e nevoie de Dumnezeu. Nu-și dau seama cât de minunat este Pământul, voit de Dumnezeu, plin și fremătător de viață, în mijlocul unui univers de planete inerte și de stele gazoase. Cineva care ar veni de pe Sirius sau de pe o altă stea și ar vedea acest Pământ al nostru atât de verde, atât de înflorit, atât de populat cu miliarde de creaturi vii, ar spune: „Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat să pot vedea toate acestea”. Fără să venim de pe Sirius, să ne obișnuim să-i spunem un continuu „mulțumesc” lui Dumnezeu prin darul științei.
6. Darul evlaviei ne conferă afecţiunea filială faţă de Dumnezeu. Scria Sf. Paul: „…voi nu aţi primit un duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci… ați primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată” (Rom 8,14). Şi nu e doar un sentiment; este şi un impuls de a acţiona pentru a-i face plăcere lui Dumnezeu, ca fii ai săi. Spunea Isus: „Ego, quae placita sunt ei, facio semper [pentru că eu fac întotdeauna ceea ce îi place – n. trad.]” (In 8,29). Dacă suntem plini de afecțiune și de tandrețe față de Tatăl, vedem lucrurile în mod diferit. Biblia devine o scrisoare părintească, pe care Dumnezeu mi-a trimis-o tocmai mie, pentru a mă ajuta și a mă salva. Cristos devine fratele meu mai mare (Rom 8,29), alături de care – adică după exemplul căruia – eu trebuie să cresc și să înaintez. Instituțiile Bisericii, regulile înseși sunt ajutoare puse la dispoziția mea de o bunătate paternă. Și e o pierdere de timp să stai şi să visezi castele în Spania, când trebuie să trăiești în Franța, spunea Sf. Francisc de Sales.
7. Frica de Dumnezeu este, mai mult decât orice, teama de a-l ofensa pe Dumnezeu. Sufletul spune: „Te-am ofensat chiar prea mult, Doamne, în trecut; ajută-mă ca măcar să nu te ofensez în viitor!”. Să fie clar: a evita orice ofensă pe termen lung, în această sărmană lume, nu e posibil fără un privilegiu special de la Dumnezeu. A ne strădui să evităm ofensa și a ne da seama de ea imediat după eventuale căderi, e deja mult. Benedict al XIV-lea, nu ca papă, ci ca teolog privat și examinator al cauzelor sfinților, spunea: „Când mă aflu în fața unui slujitor al lui Dumnezeu care a comis păcate veniale, obișnuiesc să fac distincție. Păcatele sunt, unele, voite, dar imediat regretate și urmate de efortul de a fi mai bun? Nu blochez cauza: acela poate merita să fie proclamat sfânt. În schimb: păcatele veniale rezultă a fi multa, frequenter repetita [multe și repetate frecvent] și nu sunt regretate cu suficientă pocăință? Atunci, opresc cauza”. Este vorba de un text renumit, de specialist, care pe noi ne încurajează: să facem tot posibilul să nu-l ofensăm pe Dumnezeu; dacă uneori se întâmplă să-l ofensăm, să ne ridicăm imediat și să reluăm drumul cu un curaj umil și plin de încredere.
Traducere: Cristina Grigore | Anumite drepturi rezervate.
* Francisc de Sales, Entretiens spirituels.
