de Albino Luciani, patriarh
Text apărut în publicația italiană „Gente Veneta”, din mai 1977.
L-am întâlnit în tren. Așezat în fața mea, la un moment dat și-a întrerupt lectura din revista sa și m-a întrebat:
– Mă scuzați, părinte, dar mi se pare că acest Lefebvre are dreptate; Biserica a schimbat într-adevăr direcția, a depus armele când, la Conciliu, s-a pronunțat pe tema libertății religioase.
Am închis încet Breviarul, pe care îl recitam, și am răspuns:
– Da, într-un anume sens, Conciliul a adus o schimbare. S-a gândit la Carol cel Mare, care tăia capetele saxonilor care refuzau Botezul; la Bernardo Gui, inchizitorul, care s-a dezlănțuit împotriva catarilor din Franța meridională, la alte cazuri asemănătoare, și a mărturisit: în Biserica din trecut, „au existat uneori moduri de a acționa mai puțin conforme, sau chiar contrare spiritului evangheliei” (Dignitatis Humanae, 12). Conciliul a admis, așadar, o serie de fapte deloc lăudabile, le-a deplorat, a spus că ele nu trebuie să se mai repete; în acest sens a adus schimbări. În ce privește învățătura din trecut, însă, nu a schimbat nimic, dacă a putut afirma: Biserica „a păstrat și dăinuit mereu doctrina Învățătorului Apostolilor… că nimeni nu trebuie adus la credință prin constrângere” (Dignitatis Humanae, 12).
– Învățătorul?, a reluat interlocutorull meu. Dar aici – și aruncă o privire către revistă – Lefebvre citează tocmai cuvintele lui Cristos: „Cine nu va crede, va fi condamnat”.
Iar eu:
– Un moment. „Va fi condamnat”. Dar de Dumnezeu, după viața de acum. Conciliul nu a intenționat niciodată să spună că suntem liberi înaintea lui Dumnezeu: toți suntem, de fapt, obligați să căutăm adevărul, să-l îmbrățișăm imediat după ce l-am aflat, să-i răspundem lui Dumnezeu și Bisericii, dacă am acceptat să facem parte din aceasta. Conciliul, însă, a vorbit despre libertate în fața Statului, în ce privește lucrurile religioase. Titlul documentului conciliar vorbește, de fapt, despre „libertatea socială și civilă în materie de religie”. Puterea politică, catolică și necatolică, care – conform Conciliului – nu poate nici să constrângă pe cineva să îmbrățișeze credința religioasă care nu-i place, nici să împiedice pe cineva să îmbrățișeze și să profeseze o credință care-i place.
– Dumneavoastră, însă, încă nu mi-ați arătat cum îl urmează Conciliul pe Cristos și pe Apostoli!
– Dacă doriți, încerc să vă spun acum. Vă amintiți parabola grâului și a neghinei? Slujitorii vroiau să smulgă din lan neghina, dar stăpânul le-a zis: „Nu, lăsați-le să crească împreună până la seceriș, adică până la sfârșitul lumii. Numai atunci se va face separarea”.
Cu alte cuvinte: Isus, desigur, vrea ca „toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului”; Isus i-a invitat de multe ori pe ascultătorii săi să aibă credință, iar după credința și faptele noastre ne va judeca după moarte.
Dar credința presupune liberul consimțământ. Iar Isus, predicând, nu a impus niciodată adevărurile sale cu forța; nu a împiedicat niciodată propagarea opiniilor contrare. Atunci când Iacob și Ioan i-au propus să facă să coboare foc din cer asupra samaritenilor, i-a mustrat pe cei doi, spunând: „Voi nu ştiţi din ce duh sunteţi”.
– Bine, dar spuneţi-mi: cu anumite idei şi anumiţi indivizi care circulă prin lume, nu credeţi că va veni haosul, dacă Statul lasă toate în voie?
– Conciliul nu spune să se lase toate în voie; dimpotrivă, indică două cazuri în care Statul trebuie să intervină și să pună limite.
– Și care anume?
– Primul: atunci când libertatea religioasă este folosită de cineva în așa fel încât pune în pericol libertatea sau drepturile altora.
– Și al doilea caz?
– Se referă la binele comun și la ordinea publică. Statul, de fapt, trebuie să fie în slujba tuturor, asigurând o adevărată convieţuire pacifică în pluralism.
– Și așa, Conciliul crede că i-a dezarmat pe toți adversarii Bisericii cu documentul său despre „libertatea socială în materie de religie”?
– Părinții Conciliari știau foarte bine că Biserica va avea mereu adversari. Erau însă preocupați să le facă tuturor cunoscut faptul că Biserica nu se simte adversara nimănui; că dorește să trăiască în spiritul lui Cristos, Domnul său, care s-a declarat blând și smerit, și a venit nu ca să fie slujit, ci ca să slujească, asemenea Slujitorului lui Jahvè: „Trestia frântă nu o va rupe și fitilul fumegând nu-l va stinge”.
Traducere: Cristina Grigore
