de Stefania Falasca
Ioan Paul I a părăsit această lume brusc, pe 28 septembrie, acum 47 de ani, strângând în mâini o virtute. Prima dintre virtuțile cardinale: prudența. Principala virtute a celor care guvernează. Platon o definea auriga virtutum, cea care conduce toate celelalte virtuți. „Mama prudența” o numește Papa Luciani în hârtiile pe care le ține în mâini când este găsit a doua zi de două dintre călugărițele care se ocupau de apartament, care au intrat primele în camera lui. Îl găsiseră așa, „ca pe cineva care adoarme citind”, chiar cu acele pagini pe piept: cele ale unei vechi scrieri a lui despre prima virtute cardinală. Un fel de scurt tratat intitulat Riflessioni sulla prudenza cristiana (Reflecții asupra prudenței creștine), publicat în „Buletinul diecezei Vittorio Veneto” în 1964.
De fapt, Ioan Paul I o pusese pe ordinea de zi a audienței generale pe care urma să o țină miercurea următoare, după cele deja ținute pe tema virtuților teologice, pentru că acesta era programul său. Dorea să traseze parcursul cu cele „șapte lămpi” ale vieții creștine: virtuțile teologice ale credinței, speranței și iubirii, precedate de umilință, și cele patru virtuți cardinale: prudența, dreptatea, tăria, cumpătarea. Erau cele pe care în Jurnalul sufletului Ioan al XXIII-lea le numea „cele șapte lămpi ale sfințeniei”, așa cum a afirmat el pe 13 septembrie 1978, în timpul audienței generale despre credință. Un program atestat de însemnările autografe din blocnotesul pontificatului, păstrat în Arhiva Privată Albino Luciani (APAL) la Fundația vaticană Ioan Paul I, transcrise și publicate, prin grija Fundației, în volumul (Il Magisterio. Testi e documenti del pontificato*, LEV – San Paolo, 2022) care conține colecția completă de texte și documente ale lui Ioan Paul I din timpul pontificatului său, cu rezumatul discursurilor scrise și rostite și transcrierea însemnărilor autografe care constituie geneza acestora, preluate din agenda personală și din blocnotesul său. Însemnări în care reflecția asupra acestei virtuți face trimitere la nu puține scrieri anterioare, a căror tratare, în lectio doctoralis Elogio della prudenza (Elogiu prudenței – n. trad.), i-a adus în 1975 titlul de doctor honoris causa din partea Universității Federale Santa Maria din Brazilia. Și tocmai despre această virtute indispensabilă celor care guvernează, Luciani redactează, într-o soluție originală de registru la două voci – care folosește expedientul literar al atemporalității pentru a se adresa contemporanilor –, un dialog fictiv cu Bernard de Clairvaux, în celebra sa colecție de scrisori imaginare Illustrissimi.
În abordarea detaliată scrie că prudența „nu lucrează singură; o întreagă trupă de copile bune și brave o ajută: docilitatea, sagacitatea, organizarea metodică, previziunea, circumspecția, precauția, constanța”. „Este un fel de știință. Știința lucrurilor către care să tinzi și de care să fugi, spunea Cicero”. Iar Luciani afirmă, împreună cu clasicii, că este „ars vivendi”, adică „știință practică, de aceea persoana prudentă trebuie să fie capabilă să aplice și să adapteze principiile la împrejurări, la viață”. Și întrucât este o virtute, ea „servește numai cauze nobile și folosește numai mijloace legale”. Dar este, mai presus de toate, și „un fel de motor”, spune el, apelând la Toma de Aquino: „Această afirmație poate părea paradoxală, dar este a Sfântului Toma: Prudentia est motor. Prudența este de fapt o virtute și orice virtute îndeamnă la acțiune – continuă el în Reflecție –. Acest lucru le dă peste nas eroilor adepți ai quieta non movere, așa-zișilor «maeștrii ai prudenței», celor care spun sistematic: «Nu mă prindeți acolo!», «Nu vreau probleme!», confundând prudența cu târguiala, oricum, cu fuga de orice responsabilitate și de orice luptă. Nu, aceasta nu este prudență, ci inerție, lene, somnolență, pasivitate, toate rude ale acelui lucru urât numit lașitate. Prudența exclude zelul orb și îndrăzneala nebună, dar vrea o acțiune sinceră, hotărâtă, îndrăzneață atunci când este necesar”.
Și tocmai recurgând la acest „motor al prudenței”, Ioan Paul I îi scrie președintelui american Jimmy Carter la 21 septembrie 1978: „Ne-am notat cu atenție punctele de convergență la care s-a ajuns în timpul întâlnirii, așa cum ne-ați indicat în detaliu, care privesc atât planul complexiv de pace pentru Orientul Mijlociu, cât și viitorul tratat de pace între Egipt și Israel”, scrie el în limba engleză, semnând la finalul negocierilor de pace pentru Orientul Mijlociu desfășurate la Camp David între 15 și 17 septembrie 1978. Scrisoarea, care provine din documentele confidențiale ale Departamentului de Stat al SUA, închide dosarul privind sprijinul oferit de Papa tratativelor; un dosar care constituie firul conductor al angajamentului său constant pentru pace în timpul celor 34 de zile de pontificat. La 17 septembrie, președintele Carter îi scrisese lui Ioan Paul I pentru a-l informa cu privire la rezultatele obținute, declarând că a primit „o mare inspirație din rugăciunile dumneavoastră pentru summitul de la Camp David și pentru pace în Orientul Mijlociu”, după cum se menționează în Nota secretă a Secretariatului de Stat al Statelor Unite ale Americii către Ambasada americană din Roma, din 18 septembrie 1978. De altfel, în ceea ce privește căutarea păcii, Ioan Paul I își exprimase clar voința în programul pontificatului său expus în Mesajul Urbi et orbi rostit în Capela Sixtină la 27 august și o afirmase în ultimul din cei șase „vrem” programatici, atât de actual și astăzi: „În sfârșit, vrem să încurajăm toate inițiativele bune și lăudabile care pot ocroti și spori pacea în această lume tulburată: chemându-i la colaborare pe toți cei drepți, buni, onești, integri la suflet, ca aceștia să poată opri, în cadrul națiunilor, violența oarbă care nu face decât să distrugă și să semene distrugere și moarte, iar pe plan internațional, să poată conduce oamenii la înțelegere reciprocă, la eforturi comune care să favorizeze progresul social, să elimine foamea trupului și ignoranța spiritului și să promoveze progresul popoarelor mai puțin înstărite, dar bogate în vigoare și voință”. Și tocmai despre acest ultim „vrem” va ține Comitetul științific al Fundației Vaticane Ioan Paul I, în colaborare cu Comitetul Pontifical pentru Științe Istorice, următoarea conferință la Universitatea Pontificală Gregoriană, programată pe parcursul a două zile în 2026.
L’Osservatore Romano, 27 septembrie 2025
________________________________________
Text original, în italiană (v. aici). Traducere în limba română de Cristina Grigore
