În după-amiaza zilei de 26 august 2025, mons. Michele Tomasi, Episcop de Treviso, a prezidat Sf. Liturghie în Piața din Canale d’Agordo – localitatea natală a Papei Luciani –, cu ocazia comemorării liturgice a Fer. Ioan Paul I. În omilie, Excelența Sa a vorbit despre actualitatea mesajului Papei Luciani, pornind de la lecturile de la Sf. Liturghie în cinstea Fer. Ioan Paul I [Is 61,1-3a; Ps 88 (89); Mt 23,8-12].
Omilie cu ocazia comemorării liturgice a Fericitului Ioan Paul I*
În prima lectură, tocmai am auzit promisiunea declarării jubileului final, conținutul sulului Sfintei Scripturi care i-a fost înmânat lui Isus în sinagoga din Nazaret, pe care el îl citește și îl comentează astfel: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o”. Isus inaugurează jubileul final pentru poporul său și pentru întreaga umanitate, în care se împlinește „vestea cea bună adusă săracilor”, în care sunt legate „rănile celor cu inima zdrobită”, se proclamă „eliberare celor captivi şi deschidere a porţilor celor închişi”. În acest an sfânt al nostru, în jubileul pe care Papa Francisc a dorit să îl dedice temei speranței, să ascultăm încă o dată nucleul, sensul profund al acestui timp special, tocmai în memoria Fericitului Ioan Paul I, la aniversarea alegerii lui Albino Luciani ca papă.
Îi sunt profund recunoscător episcopului Renato**, care a avut bunătatea de a mă invita astăzi aici, pentru a prezida această celebrare solemnă chiar în localitatea natală a fericitului Papă.
Deși nu pot aduce vreo contribuție aparte în ce privește cunoașterea lui Ioan Paul I sau motive de apropiere care să mă lege de el – în afară de devoțiunea personală și afecțiunea sinceră pentru Papa Luciani pe care o regăsesc adesea la atât de mulți credincioși din Dieceza mea de Treviso –, consider că este un moment de har pentru mine să pot celebra chiar aici, cu voi, recunoștința față de Domnul pentru darul pe care îl reprezintă acest Papă pentru Biserică și pentru întreaga lume. Aici, printre acești munți, printre aceste case, mai ales printre acești oameni, a început și și-a găsit originea profundă povestea umană, spirituală și eclezială a lui Albino Luciani.
Aici s-a născut și s-a consolidat povestea unei credințe ferme și de nezdruncinat, în relațiile familiale și parohiale, aici s-au pus bazele unui realism atât de impregnat de Evanghelie, care află chiar și în greutățile și contradicțiile vieții motive pentru a se încredința iubirii lui Dumnezeu, fără a fugi de problemele chiar presante ale timpului, dar întotdeauna luminat de o speranță uneori cu adevărat „împotriva oricărei speranțe”.
Una dintre cele patru cateheze din audiențele de miercuri pe care Papa Ioan Paul I a putut să le țină în cele 33 de zile ale pontificatului său a fost dedicată (la 20 septembrie 1979) tocmai virtuții speranței. O virtute care, privind la darul în Cristos al vieții veșnice, știe să se îngrijească de demnitatea zilelor noastre pământești, de viața fiecăruia și a tuturor. Papa ne îndemna să ne agățăm cu putere de „trei adevăruri: Dumnezeu este atotputernic, Dumnezeu mă iubește enorm, Dumnezeu este fidel promisiunilor sale. Și este El, Dumnezeul milostivirii, cel care aprinde încrederea în mine; de aceea nu mă simt nici singur, nici inutil, nici abandonat, ci implicat într-un destin de mântuire, care într-o zi va culmina în Paradis”.
Și continua puțin mai târziu:
«Nu toată lumea împărtășește această simpatie a mea pentru speranță. Nietzsche – de exemplu – o numește „virtute a celor slabi”; ea ar face din creștin un inutil, un separat, un resemnat, un străin de progresul lumii. Alții vorbesc de „alienare”, care i-ar distrage pe creștini de la lupta pentru progresul uman. Dar „mesajul creștin – spunea Conciliul – , departe de a-i distrage pe oameni de la îndatorirea de a edifica lumea… îi angajează mai degrabă în toate acestea cu o obligație și mai stringentă»”. Acestea sunt teme și referințe foarte actuale și arzătoare în anii ˈ70, dar care, într-o manieră diferită, ne provoacă și astăzi, dat fiind că Papa Leon îi îndeamnă pe episcopii italieni să facă așa încât „credincioșii laici, hrăniți cu Cuvântul lui Dumnezeu și formați în doctrina socială a Bisericii, să fie protagoniștii evanghelizării la locul de muncă, în școli, în spitale, în mediile sociale și culturale, în economie, în politică”.
Un comentariu, publicat de revista „Civiltà cattolica” în zilele imediat următoare alegerii noului Papă, sublinia că „amabilitatea sa, simplitatea sa zâmbitoare, umilința sa i-au câștigat simpatia universală”. Și continua: „A devenit evident pentru toți – inclusiv din ceea ce s-a putut afla despre viața lui anterioară – că Domnul a vrut să dea Bisericii sale un Papă care să fie, înainte de toate, un om al lui Dumnezeu și un păstor de suflete”.
Om al lui Dumnezeu. Păstor de suflete. Vestitor al speranței.
Iar cardinalul Pironio (care a stat, la conclav, chiar în fața cardinalului Luciani) a povestit, în catedrala din Vittorio Veneto, la 25 februarie 1979, că în timp ce se aștepta „da”-ul lui la alegerea care tocmai avusese loc, l-a văzut „cu o seninătate profundă, care provenea tocmai dintr-o interioritate care nu poate fi improvizată. Un om cu adevărat contemplativ, un om al rugăciunii, un om în continuă comuniune cu Domnul. Acest lucru îi dădea o mare seninătate și încredere”.
Albino Luciani a experimentat această legătură de credință în condițiile adesea dificile ale vieții sale, și asta încă din copilărie. A putut să rememoreze, în timpul audienței cu pelerinii din Belluno, care au mers să-l viziteze la Roma: „S-a amintit în ziare, poate chiar prea mult, că familia mea era săracă. Pot să confirm că în anul invaziei am suferit într-adevăr de foame, și chiar și după aceea; cel puțin voi putea înțelege problemele celor care suferă de foame”. Încercările pe care le-a trăit, citite în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, i-au permis să fie un vestitor al Veștii celei Bune, un mângâietor al săracilor care, în multe feluri, „a legat rănile celor cu inima zdrobită”.
Mângâietor pentru persoane individuale, întâmpinate cu iubire și milostivire, ajutate în moduri concrete.
Mângâietor pentru diferite categorii, grupuri sociale, politice, economice. Așa cum scria în scrisoarea sa imaginară către scriitorul englez Charles Dickens:
„Iubire față de săraci, și nu atât față de săraci în mod individual, cât față de săracii care, respinși, atât ca indivizi, cât și ca popoare, s-au simțit un grup și sunt solidari între ei. Lor, fără ezitare, urmând exemplul lui Cristos, lor trebuie să le acorde creștinii prioritate sinceră și deschisă”.
Și susținând motivele unei solidarități universale, scria în 1976 cuvinte care rămân actuale și pentru noi astăzi, chiar dacă, din păcate, nu sunt ascultate:
„Suntem o singură barcă plină de popoare de-acum apropiate în spațiu și obiceiuri, dar pe o mare foarte agitată. Dacă nu vrem să ne confruntăm cu perturbări grave, regula este aceasta: toți pentru unul și unul pentru toți; să insistăm asupra a ceea ce unește, să renunțăm la ceea ce dezbină”.
Realitatea lumii noastre este și mai complexă astăzi decât era atunci, iar uneori ne simțim, din păcate, și mai departe de acest sentiment de solidaritate și fraternitate, cu prea mulți oameni puternici și prea mulți „învățători” care văd în conflict, în capacitatea de decizie a celui mai puternic, în competiția nemăsurată și nelimitată, în prăduirea creației singura modalitate naturală de interacțiune între oameni și popoare.
Să-l lăsăm pe Papa Luciani să ne sugereze și nebunia lucidă atribuită unuia dintre interlocutorii lui Petrarca, care, într-o altă scrisoare imaginară a acestuia, «văzând soldații mărșăluind, îl întrebase pe poet: „Unde merg?”. „La război!”, răspunsese Petrarca. „Dar – a observat nebunul –, acest război trebuie într-o bună zi să se termine cu pace, nu?” „Bineînțeles!”, a răspuns poetul. „Dar atunci – a reluat nebunul – de ce să nu facem pace imediat, înainte de a începe războiul?” „Eu – încheia cu melancolie Petrarca – gândesc ca acel nebun!”».
Și astăzi, a spera și a se implica pentru pace pare o nebunie. Dar, dacă este, e o nebunie necesară, pentru că – tot cu cuvintele Papei Leon adresate episcopilor italieni – „pacea nu este o utopie spirituală: este o cale simplă, făcută din gesturi zilnice, care împletește răbdarea cu curajul, ascultarea cu acțiunea”.
Mângâiere, solidaritate, speranță. Totul este posibil, așa ne-a învățat Albino Luciani, doar dacă rămânem înrădăcinați într-o încredere de neclintit în Dumnezeu, dacă ne lăsăm luminați de perspectiva Crucii și Învierii lui Cristos, recunoscând că suntem frați și surori – toți –, pentru că suntem fiii aceluiași Tată, și discipolii aceluiași Învățător:
«Voi să nu fiţi numiţi „rabbí”, pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi! Şi nici „tată” să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc! Nici să nu fiţi numiţi „maeştri”, pentru că unul este maestrul vostru: Cristos».
mons. Michele Tomasi
Episcop de Treviso
Canale d’Agordo – 26 august 2025
––––––––
* Text publicat în limba italiană pe site-ul Diecezei de Treviso. Traducere în limba română de Cristina Grigore.
** Mons. Renato Marangoni, Episcop de Belluno-Feltre, dieceza de origine a Papei Luciani.


